Eu. Cât de multe poate cuprinde un cuvânt atât de scurt! Spun eu şi o parte din bucuriile, temerile şi speranţele mele se arată celorlalţi, golite de orice artificiu. Simpla rostire a acestui cuvânt le dovedeşte altora că simt nevoia să vorbesc despre mine, indiferent ce verb i-aş alătura. Unii se prefac (mai bine sau mai puţin bine) că ascultă şi că le pasă de ceea ce gândeşte, simte sau face eul meu. Alţii profită imediat de oportunitatea ivită. Scormonesc printre cuvinte în căutarea acelei litere ce poate fi întoarsă împotriva unui eu deja labil. Puţini, foarte puţini ascultă, înţeleg şi răspund pe potrivă. Pentru ei sunt unic/ă, la fel cum pentru ceilalţi e posibil să par nul/ă. 

Eu şi… unic-or-nul.

Uitarea se aşterne peste toate

Nevoile, durerile şi beţele din roate.

Iubim un om, iubim poate o clipă,

Crezând în steaua ce se înfiripă.

O nulitate în urmă-ne se-aşterne…

Rămas bun, prietene! Regrete eterne.

Neputincios rămâne acest eu

Unic or nul, pigmeu sau zeu,

La bunul plac al unui fariseu.

Eu şi unicornul. Puteţi citi aici despre un alt soi de unicorn sau puteţi merge la Eddie să vedeţi cum au combinat colegii mei aceste două cuvinte.