Eu. Cât de multe poate cuprinde un cuvânt atât de scurt!

Eu. Cât de multe poate cuprinde un cuvânt atât de scurt! Spun eu şi o parte din bucuriile, temerile şi speranţele mele se arată celorlalţi, golite de orice artificiu. Simpla rostire a acestui cuvânt le dovedeşte altora că simt nevoia să vorbesc despre mine, indiferent ce verb i-aş alătura. Unii se prefac (mai bine sau mai puţin bine) că ascultă şi că le pasă de ceea ce gândeşte, simte sau face eul meu. Alţii profită imediat de oportunitatea ivită. Scormonesc printre cuvinte în căutarea acelei litere ce poate fi întoarsă împotriva unui eu deja labil. Puţini, foarte puţini ascultă, înţeleg şi răspund pe potrivă. Pentru ei sunt unic/ă, la fel cum pentru ceilalţi e posibil să par nul/ă.

Eu şi… unic-or-nul.

Uitarea se aşterne peste toate

Nevoile, durerile şi beţele din roate.

Iubim un om, iubim poate o clipă,

Crezând în steaua ce se înfiripă.

O nulitate în urmă-ne se-aşterne…

Rămas bun, prietene! Regrete eterne.

Neputincios rămâne acest eu

Unic or nul, pigmeu sau zeu,

La bunul plac al unui fariseu.

Eu şi unicornul. Puteţi citi aici carti de povesti cu unicorni sau puteţi merge la Eddie să vedeţi cum au combinat colegii mei aceste două cuvinte.

 

 

O doamna care multa vreme s-a dat a fi prietena mea, m-a socat intr-o zi cu o intrebare ciudata. Era aparent mirata de faptul ca, atunci cand imi povestea despre problemele ei, eu alegeam sa ii spun si despre ele mele, ca il foloseam mult prea des pe EU. Pai draga doamna, daca tu vrei ca eu sa fac zilnic pe psihologul cu tine, daca imi rapesti ore din viata, la ce te poti astepta?

Si EU tot om sunt. Simt si eu nevoia sa vorbesc despre mine, sa imi descarc amaraciunile. Asa fac prietenii cand se intalnesc, daca sunt prieeni. Te-am lasat mereu sa vorbesti, te-am incurajat, te-am sprijinit. Tu de ce nu ai vrut sa faci acelasi lucru cu mine?

Eu. Cât de multe poate cuprinde un cuvânt atât de scurt!

Eu. Un cuvânt atât de mic, dar atât de încărcat de semnificație, că poate să cuprindă întregul univers al unui individ. Spun eu, și dincolo de această simplă rostire, se deschide o fereastră către bucuriile, temerile și speranțele mele, dezgolite de orice artificiu. Este ca un portal către eu-ul interior, o modalitate de a-mi exprima identitatea în fața lumii, indiferent de verbul care îl însoțește.

În spatele acestui cuvânt scurt, se ascund nuanțe neașteptate ale sinelui. Simpla rostire a lui devine un act de expunere, o deschidere a inimii și a minții către ceilalți. Dar cine sunt eu în realitate? Unii se prefac că ascultă, că le pasă de gândurile, sentimentele și acțiunile mele. Cu ochii atenți și urechile deschise, ei par a se implica în povestea mea, dar adesea rămân în suprafață, fără a pătrunde în profunzimea ființei mele.

Există și aceia care profită de oportunitatea oferită de cuvântul “eu”. Își îndreaptă privirea scrutătoare către mine, scormonind printre cuvinte în căutarea fragilităților mele, gata să întoarcă literele împotriva unui eu deja labil. Pentru ei, acest mic cuvânt devine o armă, iar vulnerabilitatea mea devine terenul lor de joacă.

Cu toate acestea, printre mulțimea celor care se perindă prin universul cuvântului “eu”, există și puțini, foarte puțini, care ascultă cu adevărat. Ei privesc dincolo de aparențe și își dedică timpul pentru a înțelege cu adevărat cine sunt. Răspund cu empatie și autenticitate, creând o conexiune profundă între eu și ei. Pentru acești rari ascultători, cuvântul “eu” devine o cheie care deschide uși către unicitatea mea, iar eu devin unic/ă în ochii lor.

În același timp, conștientizez că pentru alții, eu pot părea nul/ă. Ceea ce simt și ceea ce sunt nu poate rezona cu fiecare inimă sau minte. Cu toate acestea, esența mea nu este diminuată de percepțiile altora. Cuvântul “eu” continuă să își păstreze semnificația, indiferent de modul în care este receptat.

Așadar, într-un univers atât de vast și complex, cuvântul “eu” rămâne un paradox. Un cuvânt mic, dar cu o putere imensă de a deschide uși, de a crea conexiuni sau de a dezvălui vulnerabilități. Este oglinda în care mă privesc și, în același timp, o invitație către ceilalți de a mă descoperi. “Eu” devine astfel o călătorie interioară și o poveste în continuă desfășurare, mereu în așteptare de a fi auzită și înțeleasă cu adevărat.