Eu, câinii și un melc negru pe strada pustie

Părea să fie seara sfârșitului de lume. Afară ploua de rupea pământul. Canalizarea se înfundase, umplând șoseaua de apă călduță. Oamenii dispăruseră. Sau poate erau doar ascunși în case, departe de torentele care se adunau în valea de la jumătatea străzii. Bruno a vrut să pescuiască o frunză care plutea speriată. M-a tras, fără să își dea seama, în adâncul apelor. Eram doar eu, câinii și un melc negru pe strada pustie.

După ce a trecut șocul, mi-am dat seama că eram, pentru prima dată în viața de adult, fericită că am găsit o canalizare înfundată. Am chemat amândoi câinii în apă. I-am lăsat să se bălăcească și să pescuiască frunze. Melcul ne privea cu ochi mari, albi. Nu a fost destul. Am început să alerg dintr-un capăt în altul al bălții, cu dulăii pe urme.

Țopăiam și râdeam. Câinii mi se împleticeau printre picioare, fericiți că se pot distra în apa adâncă de vreo 25 cm. Cu Onix în stânga și Bruno în dreapta, săream în baltă, împroșcând stropi în toate direcțiile. Câinii săreau și ei, își scuturau blana, își lingeau boturile. De pe mal trotuar ne urmărea, strălucind negru în lumina lunii, un melc uriaș, probabil primul și cel mai fioros dintre melcii pământului.

Eram doar eu, câinii și un melc negru pe strada pustie, iar fericirea ne înconjura ca o aură, laolaltă cu toată apa adunată în haine, blană sau piele. Pentru o jumătate de oră am uitat de griji, ca și de pericolul de a întâlni vreun pui de coronavirus flegmat de vreun nesimțit pe stradă. Într-un final am ieșit din băltoaca uriașă. Ne-am luat rămas bun de la melc. Cu apa formând șiroi în urma noastră, eu și cei doi câini ne-am îndreptat către casă.

Am fost din nou copil pentru o jumătate de oră. Vă sfătuiesc să încercați și voi din când în când. Senzația este uluitoare.

PS: Iată cum am descris întâmplarea aseară, la cald.