Octombrie aducea de obicei emoţia culorilor calde, tomnatice, aducea dulceaţa mustului şi gustul poveştilor de demult. Anul acesta ne-a adus câteva cadouri haioase, dar şi unul deloc plăcut. Întreaga zi s-au perindat pe uşă musafiri veniţi să îi ureze de bine soţului meu. Seara ne-a găsit obosiţi, dornici să ne ascundem sub pături. Ne-am aşezat la masă. Am observat că Miţi era singura care lipsea de la job. Pentru cei nefamiliarizaţi cu nebunia de la noi, fac o paranteză pentru a spune că indiferent ce şi cât le dăm să mănânce pisicilor, în clipa când ne aşezăm la masă toate vin buluc să cerşească o bucăţică de atenţie şi mai multe bucăţele de mâncare.

La început am crezut că doarme profund pe undeva. Ne-am uitat prin locurile ei preferate. Pisica nicăieri. Am scotocit prin dulapuri, pe sub paturi, peste tot. Nu era şi pace. Pace? Nicidecum. S-a stârnit o agitaţie incredibilă. Fără să rostim vreun cuvânt ne-am mobilizat. Am luat lanterne şi am ieşit din casă. Eu am urcat până la etajul patru, soţul meu a coborât la subsol, copilul e ieşit pe stradă. Miţi parcă intrase în pământ. Am strigat-o, i-am rostit numele în şoaptă, ne-am uitat prin copaci (aproape că aş putea spune câte frunze sunt în cei din faţa blocului), am împrăştiat din mâncarea ei preferată prin locuri strategice, ne-am uitat pe la geamurile vecinilor, i-am îngânat numele pe la aerisirile de subsol. Pisica nicăieri.

Emoţia pe care 1 octombrie ne-a adus-o nu poate fi descrisă în cuvinte obişnuite. Cum i-aş putea povesti unui om care nu suportă animalele că mi-a tremurat sufletul pentru o pisicuţă? Ştiam că negruţa mea cu ochi galbeni, deşi în casă are suflet de războinic, se teme de tot ceea ce înseamnă “afară”. Ce se va întâmpla cu ea dacă nu voi reuşi să o regăsesc? Cum a fost posibil să se strecoare printre picioarele oamenilor şi să iasă fără ca nimeni să observe? Am pus degeaba plase la geamuri… Bazându-mă pe puterea internetului, m-am întors pentru o clipă în casă şi am postat un anunţ însoţit de două poze.

Peste supărarea mea fără margini s-a aşezat ca o rană deschisă reproşul unei persoane cunoscute pe facebook: “Eu aş fi fost afară, să o caut, nu pe fb! Dacă mi s-ar întâmpla mie aşa ceva, n-aş mai intra în casă fără pisică… “. M-am întors în stradă. De această dată cu câinele în lesă. Speram să o poată găsi el. De la geamul bucătăriei se auzea în noapte jelania Ursulei. Îşi chema partenera de joacă. Am strigat-o şi eu pe tonul cu care o strig când vreau să îi ofer ceva bun de mâncare. Nici măcar ecoul nu mi-a răspuns. Ne-am întors în casă. Am mai căutat încă o dată prin dulapuri, sperând ca totul să fie doar un vis urât…

Ce pustie părea casa fără Miţi, cea mai răsfăţată, mai mândră şi mai dulce pisică! Nu, chiar nu o pot lăsa afară. Beau o cafea şi mă întorc în stradă, mi-am spus în acea clipă. Am pus cafetiera pe foc şi am privit tristă pe geam, în noapte. Miţi mă privea şi ea de lângă roata maşinii parcate în faţa blocului. Oare visez? Miţi, iubita mea! Miao! Miţuca mea frumoasă! Miao, miao! Pe unde ai umblat, zăpăcită mică? Miao, miao, miao! Auzind dialogul, copilul a sărit din scaun şi a rupt-o la fugă pe uşă. Eu o ţineam de vorbă de la geam. S-a lăsat prinsă în braţe, a tors zgomotos şi a intrat fericită în casă. Ce emoţie mi-ai adus, octombrie!

pisica neagra

pisica neagra