Octombrie aducea de obicei emoţia culorilor calde, tomnatice, aducea dulceaţa mustului şi gustul poveştilor de demult. Anul acesta ne-a adus câteva cadouri haioase, dar şi unul deloc plăcut. Întreaga zi s-au perindat pe uşă musafiri veniţi să îi ureze de bine soţului meu. Seara ne-a găsit obosiţi, dornici să ne ascundem sub pături. Ne-am aşezat la masă. Am observat că Miţi era singura care lipsea de la job. Pentru cei nefamiliarizaţi cu nebunia de la noi, fac o paranteză pentru a spune că indiferent ce şi cât le dăm să mănânce pisicilor, în clipa când ne aşezăm la masă toate vin buluc să cerşească o bucăţică de atenţie şi mai multe bucăţele de mâncare.
La început am crezut că doarme profund pe undeva. Ne-am uitat prin locurile ei preferate. Pisica nicăieri. Am scotocit prin dulapuri, pe sub paturi, peste tot. Nu era şi pace. Pace? Nicidecum. S-a stârnit o agitaţie incredibilă. Fără să rostim vreun cuvânt ne-am mobilizat. Am luat lanterne şi am ieşit din casă. Eu am urcat până la etajul patru, soţul meu a coborât la subsol, copilul e ieşit pe stradă. Miţi parcă intrase în pământ. Am strigat-o, i-am rostit numele în şoaptă, ne-am uitat prin copaci (aproape că aş putea spune câte frunze sunt în cei din faţa blocului), am împrăştiat din mâncarea ei preferată prin locuri strategice, ne-am uitat pe la geamurile vecinilor, i-am îngânat numele pe la aerisirile de subsol. Pisica nicăieri.
Emoţia pe care 1 octombrie ne-a adus-o nu poate fi descrisă în cuvinte obişnuite. Cum i-aş putea povesti unui om care nu suportă animalele că mi-a tremurat sufletul pentru o pisicuţă? Ştiam că negruţa mea cu ochi galbeni, deşi în casă are suflet de războinic, se teme de tot ceea ce înseamnă “afară”. Ce se va întâmpla cu ea dacă nu voi reuşi să o regăsesc? Cum a fost posibil să se strecoare printre picioarele oamenilor şi să iasă fără ca nimeni să observe? Am pus degeaba plase la geamuri… Bazându-mă pe puterea internetului, m-am întors pentru o clipă în casă şi am postat un anunţ însoţit de două poze.
Peste supărarea mea fără margini s-a aşezat ca o rană deschisă reproşul unei persoane cunoscute pe facebook: “Eu aş fi fost afară, să o caut, nu pe fb! Dacă mi s-ar întâmpla mie aşa ceva, n-aş mai intra în casă fără pisică… “. M-am întors în stradă. De această dată cu câinele în lesă. Speram să o poată găsi el. De la geamul bucătăriei se auzea în noapte jelania Ursulei. Îşi chema partenera de joacă. Am strigat-o şi eu pe tonul cu care o strig când vreau să îi ofer ceva bun de mâncare. Nici măcar ecoul nu mi-a răspuns. Ne-am întors în casă. Am mai căutat încă o dată prin dulapuri, sperând ca totul să fie doar un vis urât…
Ce pustie părea casa fără Miţi, cea mai răsfăţată, mai mândră şi mai dulce pisică! Nu, chiar nu o pot lăsa afară. Beau o cafea şi mă întorc în stradă, mi-am spus în acea clipă. Am pus cafetiera pe foc şi am privit tristă pe geam, în noapte. Miţi mă privea şi ea de lângă roata maşinii parcate în faţa blocului. Oare visez? Miţi, iubita mea! Miao! Miţuca mea frumoasă! Miao, miao! Pe unde ai umblat, zăpăcită mică? Miao, miao, miao! Auzind dialogul, copilul a sărit din scaun şi a rupt-o la fugă pe uşă. Eu o ţineam de vorbă de la geam. S-a lăsat prinsă în braţe, a tors zgomotos şi a intrat fericită în casă. Ce emoţie mi-ai adus, octombrie!
Bine ca povestea a avut un final fericit. Cat timp a lipsit Miti? Atunci cand ai gasit-o, s-a simtit vinovata de ceea ce facuse?
Am cautat-o aproape patru ore. Nu stim exact cat a lipsit, probabil vreo sase ore. Daaa, cine a mai vazut pisica sa se simta vinovata??? S-a simtit doar iubita, rasfatata, infometata, insetata si foarte, foarte obosita. :))))
Mă bucur că s-a terminat cu bine!
Iar tu, Vienela, scrii adesea atât de bine încât mă laşi cu gura căscată şi îmi repet de mai multe ori că nu e frumos să te invidiez! :)
Ma invidiezi??? Tu??? Tocmai tu? Nici nu iti poti imagina de cate ori mi-am dorit sa pot scrie ca tine, dar iti spun eu: la fiecare articol citit pe blogurile tale, la fiecare poveste care poarta amprentele tale. :))
Nu trebuie să-ţi doreşti să scrii ca mine, scrie ca tine… că scrii bine! :)
Eu îmi doresc de multe ori să scriu ca alţii – şi nu-mi iese. Scriu tot ca mine, dar parcă o idee mai bine. Cred că, în privinţa scrisului, invidia e stimulativă. :D
Multumesc! Drept sa iti spun, cand dau peste cate o povestire prea bine scrisa, parca mi se taie tot cheful sa mai ating tastatura. :)
Pasajul cu „cei care nu iubesc animalele și nu inteleg disperarea celor ce le pierd” l-as pune o perioada ca motto vizibil pentru aceia, mai ales apropiați, care nu înțeleg că ai dreptul sa suferi, mai ales cand prietenii necuvântători pleaca definitiv, măcar pentru o vreme și că nu e musai sa fim niste ciudați pentru asta. „Esti penibilă, mi s-a spus. Eu am pierdut un om anul acesta, tu doar o pisica!” Mi-era ciuda ca e musai sa-mi justific durerea, care stiam ca trece, li ca am dreptul sa-l plang pe Silver, cel care a stat cu mine 5 ani, mai mult decât un alt om din jur, și ca nu-l plangeam ca pe un om, ci fix ca pe un sufletel ce m-a iubit fara astfel de reproșuri li că nu-mi doresc tragedii umane pentru a avea dreptul de a fi trista. Oricum ar fi, am pierdut destule animăluțe ca sa nu știu ca la un moment da durerea trece, dar nu pe loc . De asta iubesc faptul ca ați avut parte de un inceput de octombrie fericit și nu cu lacrimi. La mulți ani, inca o data, pentru Mihai.
Din pacate nu pot intelege cum te poti atasa de un anmal, cum de il plangi….Cand a murit Yorky in ianuarie, timp de cateva luni nu am fost un de nimic…Il cautam cu privirea in casa, mergeam in locurile preferate de el, ma uitam la poze….Si acum imi lipseste…
Am evitat sa vorbesc despre ce am trait eu in iulie, tocmai pentru ca au existat oameni, nu straini, pe care întalnindu-i după perioada mea de durere, pe care oricum nu voiam a o impartasi cu ei, dar insistau prea mult cu „ce ai?”, m-au etichetat, cu o sinceritate de care m-as fi lipsit bucuroasa, într=o ciudata și se bucurau ca devenisem …normală. Sa-ti mai spun despre furia din mine, de atunci? Trec peste, pt ca am inteles demult ca suntem diferiți, dar eu durerile nu mi le mai spun oricui. Si nu doar despre animăluțe e vorba aici, in ultima fraza.
Cred ca asemenea etichetari si lovituri ne intaresc si ne fac sa devenim, la un moment dat, imuni la gura lumii. Nu stiu daca e bine sau rau, insa cred ca e reactia creierului, incercarea lui de a ne proteja.
Nu am curaj sa imi imaginez cum e… :(
Ni s-a intamplat si noua sa vedem priviri furisate, ba chiar sa fim intrebati pentru ce ne trebuiau atatea animale. Dupa prima explicatie ne-am oprit si am spus: e alegerea noastra. Cui nu ii place, e liber sa nu ne mai caute. Punct.
Nu mai stiu daca ti-am povestit cat de tare m-a enervat mama cand i-a murit o pisica. O gaseam mereu plangand si intr-o zi am exclamat: nici daca muream eu nu plangeai atata. Abia acum reusesc sa o inteleg, dupa 15 ani… :(
Multumim din suflet pentru urari! :*
O asemenea emotie, nedorita , intr-o prima faza, a adus cu sine o pagina “maiastra” de blog. Miti a facut-o intentionat, ti-o spun eu! Era geloasa pe Bruno!
Nu m-ar mira deloc sa fie asa. Are prostul obicei de a sta langa usa cand ne pregatim sa iesim afara si tot acolo o gasesc la intoarcere. :)
Multumesc frumos! Ai citit si povestea scrisa in varianta pisiceasca? :) https://blogdepisici.wordpress.com/2015/10/03/s-a-pierdut-o-pisica-neagra/
Bine ca s-a intors!
Am trecut si eu prin faze din acestea cu veteranul Junior…Se smucea din lesa si dus era..Mobilizam si vecinii , il cautam disperati si peste 5-6 ore cand pierdeam speranta de a-l mai gasi, el se intoarcea jovial pe carerea din fata blocului, fericit de ce nazbatie reusise sa faca…
Cred ca de fiecare data spaima e la fel de mare. La noi nici macar Bruno nu stie sa se fereasca de masini sau de alte pericole. Plus ca pisicile sunt speriate de tot ceea ce inseamna galagie, de tot ceea ce inseamna “afara”… :(
Camaraderia cu un animal este sublimă!
Mie imi spui? :)