Elementar, suplimentar, complementar…

Elementar, suplimentar, complementar, orice alt -mentar… Mi se zvârcolesc în minte, mă silesc să acționez… Mă simt îmboldită și parcă aș vrea să fug, însă picioarele, slăbite de efort, nu vor să mă asculte. S-au cramponat în pământul mocirlos, s-au lăsat învăluite de moliciunea anostă a noroiului, l-au modelat după forma lor și-acum se laudă că au propriul teritoriu, după chipul și asemănarea lor.

Mă aplec și ating cu mâna una dintre gleznele fine, încercând să o mișc de acolo. Mi se opune, se răzvrătește, scapă. Acum și mâna îmi este murdară de noroi. Încerc să o curăț, atingând-o de fusta albă, imaculată, făcută parcă din petale de margaretă, în timp ce o lacrimă îmi inundă ochiul. Duc mâna la chip, pentru a-l șterge cu o mângâiere, fără să îmi dau seama că așa îl umplu de noroi.

Curg lacrimi tot mai multe, lacrimi pure, ce spală murdăria. Odată cu mine plânge și cerul, forțând nămolul să coboare tot mai jos, tot mai subțire. Teritoriul pe care se adăposteau picioarele își pierde forma și consistența. Acum le pot elibera. Vor învăța din nou să meargă, vor uita că au trăit în mocirlă, vor păși tot mai cutezătoare spre înalt. Elementar, suplimentar, complementar…

…iar acum, în lumina blândă a soarelui care străpunge norii, simt că fiecare pas este o eliberare. În timp ce picioarele mele părăsesc mocirla, simt cum se desprind de greutatea trecutului și se ridică ușor, ca niște aripi care încep să prindă vântul. Îmi plimb privirea în jur și constat că teritoriul în care am trăit în captivitatea noroiului s-a transformat într-un peisaj deschis și plin de promisiuni.

Cu fiecare pas, simt cum purificarea sufletului meu se reflectă în gesturile mele. Mâinile încep să se ridice spre cer, înlăturând murdăria și preluând lumină. Fusta albă devine, treptat, mai strălucitoare, iar lacrimile mele devin picături de rouă care hrănesc înfloritoarele petale ale fustei. Îmi simt inima bătând cu putere, iar fiecare bătaie pare a fi un imn al renăscutului.

Încet, dar sigur, mă îndepărtez de umbrele trecutului și îmi deschid brațele către noul început. Îmi ridic privirea spre cer și îi mulțumesc, știind că fiecare suferință și fiecare lacrimă au contribuit la transformarea mea. Elementar, am depășit stagnarea; suplimentar, am adăugat în viața mea culoare și lumină; complementar, am găsit echilibrul și înțelegerea.

În timp ce merg spre viitor, simt o adiere ușoară care mă învăluie, parcă mângâindu-mi sufletul. Privind în urmă, văd cum noroiul își pierde puterea asupra teritoriului meu, iar eu devin arhitectul propriului meu destin. O poveste nouă începe să se desfășoare în fața mea, iar eu sunt gata să o scriu cu pași hotărâți și inimă deschisă către miracolele ce vor veni. Elementar, viața mea se transformă într-o călătorie plină de învățături, suplimentată de bucurii neașteptate și completată de iubirea pentru propria mea esență.