Luminiţa mi-a fost colegă de serviciu câţiva ani, timp în care ne-am împrietenit destul de bine. Avea un chip frumos, dar se confrunta de când se ştia cu probleme de greutate. Era complexată de acest lucru şi făcea eforturi disperate pentru a nu deveni un fel de mingiuţă pufoasă. Îşi consuma energia lucrând mai mult decât ar fi cerut-o postul său, se ferea să mănânce la serviciu şi evita să vorbească despre amărăciunea pe care o simţea văzând în jurul ei fete subţirele, care mâncau orice le poftea inima, parcă făcându-i în ciudă.

M-a invitat într-un an să petrec la ea Crăciunul. Locuia într-un sat spre care cu greu puteai merge, pentru că maşinile erau rare. Cu Ionuţ în braţe (avea vreo câţiva anişori pe atunci), cu o geantă plină de cozonaci, prăjiturele şi cadouri, făceam cu mâna maşinilor care treceau în viteză, alături de alte câteva persoane. Soţul Luminiţei, coleg cu noi, m-a ajuns din urmă. Căra după el multe plase pline de mâncare. În căsuţa mică, dar îngrijită, ne aştepta Luminiţa cu şorţul în brâu, cu tăvile în cuptor şi multe oale pe foc.

Nu am văzut niciodată atâta mâncare într-o casă de om. Tăiaseră porcul, pregătise din carnea lui o mulţime de sortimente, de la cârnaţi şi până la rulade umplute. El cumpărase jumătate de piaţă orăşenească, plus multe dulciuri. După cum am aflat stând de vorbă cu ei, toate astea erau pentru mine, pentru băiatul meu, pentru soţul colegei mele şi pentru cele două fetiţe pe care le aveau. Luminiţa urma să mănânce o supă în ziua de Crăciun şi un piure de cartofi. Încercase până atunci nenumarate diete pentru slabit, aproape fără rezultate, tocmai din cauză că obişnuia să se înfometeze, ca mai apoi, când simţea că nu mai rezistă, să devoreze tot ce găsea prin cămară.

Nu reuşea să găsească un echilibru între ceea ce mânca şi energia pe care o consuma. Uneori mânca prea puţin şi muncea ca un sclav, alteori se simţea epuizată şi atunci zăcea în pat îndopându-se cu mâncăruri nesănătoase. La serviciu făcea foamea, dar recupera seara, când ajungea acasă. Mi-am amintit de o vorbă auzită întâmplător: “micul dejun să îl mănânci singur, prânzul să îl împarţi cu prietenii, iar cina să o dai duşmanilor”. Am făcut pe nutriţionistul în acele două zile petrecute la ei. I-am pregătit masa, am silit-o să se hrănească dimineaţa, i-am dat sfaturi pe care eu nu le urmez (pentru că sunt norocoasă şi nu mă îngraş oricâte alimente aş consuma).

Din Luminiţa de altădată nu a mai rămas nici urmă. Îmi place să cred că am contribuit şi eu la această schimbare spectaculoasă. A învăţat să mănânce puţin şi des pentru a-şi menţine glicemia la un nivel constant, a învăţat să îşi dozeze energia, să consume multe fructe şi astăzi este doar cu puţin mai grasă decât mine.