Alunec. Alunec și nu-i nimic în drumul meu de care să mă prind, totu-i sticlos, așa cum sunt șoselele în miezul iernii după o zi călduroasă și o noapte geroasă. Nu-i nimeni care să-mi întindă mâna pentru a mă salva. Unde ai dispărut? Sunt speriată. Nu știu ce mă așteaptă jos, în fundul cupei acestui pahar de cristal despre care am crezut că mă găzduiește și mă protejează. Alunec.

Uneori totul este limpede, așa cum limpede este cristalul pur, alteori totul se aburește și umbrele ce îmi apar în fața ochilor mă fac să cred că sunt privită de ființe uriașe ce întind gheare ascuțite spre visele mele, gata să mi le sfâșie la cel mai mic semn de slăbiciune. Câteodată prind viteză atât de mare, încât de pe fundul paharului meu de vise urc până pe margine, într-o precară echilibristică.

Fiecare scrisoare sau vedere pe care o găsesc în cutia poștală mă urcă pe culmile extazului, fiecare zi în care cutia este goală mă face să alunec în disperare. Dacă m-ai uitat? Dacă ți-ai găsit altă prietenă la facultate? Mă încui în cameră și îți scriu epistole lungi, care aproape că nu încap în plic. Nu spun nimic deosebit, însă pe tine aceste scrisori te topesc, așa cum mă topesc și pe mine cele pe care mi le trimiți.

Tu ești mai presus de oricare alt băiat, mai presus de cântăreții, actorii sau personajele din filme și cărți de care sunt îndrăgostite colegele mele. Ești real, ai mâinile calde, ochii albaștri și un zâmbet fermecător. În paharul meu cu vise, acolo unde o bulă de aer s-a spart, mi-am agățat un vis rotund și inocent. Sunt mică acum, am doar 16 ani, însă când voi mai crește sper să împart viața cu tine, așa că mă pregătesc intens, alunecând prin pahar, trecând de la agonie la extaz și semnând scrisorile cu numele tău de familie.

Pe mine nu mă va căuta nicicând miliția, pentru că nu semnez Dana Skywalker. Scrisorile mele bat la ușa căminului studențesc purtând o parte din numele meu și una dintr-al tău: Vienela Ionescu. Nu știu acum că tot făcând echilibristică în paharul meu de vise, într-o zi îmi voi lua avânt și voi zbura fără să vreau în afara zidurilor de cristal ce mă protejează de realitate și îmi permit să visez cât de mult doresc, că voi lăsa jenată numele tău într-un pahar spart și plin de praf, până când îi va veni vremea să îl aștern pe blog, într-o nouă psi-luneală.