Alunec. Alunec și nu-i nimic în drumul meu de care să mă prind, totu-i sticlos, așa cum sunt șoselele în miezul iernii după o zi călduroasă și o noapte geroasă. Nu-i nimeni care să-mi întindă mâna pentru a mă salva. Unde ai dispărut? Sunt speriată. Nu știu ce mă așteaptă jos, în fundul cupei acestui pahar de cristal despre care am crezut că mă găzduiește și mă protejează. Alunec.
Uneori totul este limpede, așa cum limpede este cristalul pur, alteori totul se aburește și umbrele ce îmi apar în fața ochilor mă fac să cred că sunt privită de ființe uriașe ce întind gheare ascuțite spre visele mele, gata să mi le sfâșie la cel mai mic semn de slăbiciune. Câteodată prind viteză atât de mare, încât de pe fundul paharului meu de vise urc până pe margine, într-o precară echilibristică.
Fiecare scrisoare sau vedere pe care o găsesc în cutia poștală mă urcă pe culmile extazului, fiecare zi în care cutia este goală mă face să alunec în disperare. Dacă m-ai uitat? Dacă ți-ai găsit altă prietenă la facultate? Mă încui în cameră și îți scriu epistole lungi, care aproape că nu încap în plic. Nu spun nimic deosebit, însă pe tine aceste scrisori te topesc, așa cum mă topesc și pe mine cele pe care mi le trimiți.
Tu ești mai presus de oricare alt băiat, mai presus de cântăreții, actorii sau personajele din filme și cărți de care sunt îndrăgostite colegele mele. Ești real, ai mâinile calde, ochii albaștri și un zâmbet fermecător. În paharul meu cu vise, acolo unde o bulă de aer s-a spart, mi-am agățat un vis rotund și inocent. Sunt mică acum, am doar 16 ani, însă când voi mai crește sper să împart viața cu tine, așa că mă pregătesc intens, alunecând prin pahar, trecând de la agonie la extaz și semnând scrisorile cu numele tău de familie.
Pe mine nu mă va căuta nicicând miliția, pentru că nu semnez Dana Skywalker. Scrisorile mele bat la ușa căminului studențesc purtând o parte din numele meu și una dintr-al tău: Vienela Ionescu. Nu știu acum că tot făcând echilibristică în paharul meu de vise, într-o zi îmi voi lua avânt și voi zbura fără să vreau în afara zidurilor de cristal ce mă protejează de realitate și îmi permit să visez cât de mult doresc, că voi lăsa jenată numele tău într-un pahar spart și plin de praf, până când îi va veni vremea să îl aștern pe blog, într-o nouă psi-luneală.
Amintiri calde, frumoase din paharul tinereţii! :)
Frumoase amintiri.Asteptam si alte amintiri.Ma fac sa ma gandesc la vremea adolescentei.
cioc-cioc, hai noroc, s-a spart paharul, bine ca mai e in sticla! :)
Vine vremea si pentru asternut amintiri, chiar daca sunt extrase din paharul cu vise al tineretii…:)
Da, sunt o leneşă, n-am ajuns la poştă, deşi am promis. Mă tot plimb cu vederile după mine dar n-am izbutit să ajung la poştă, să lipsesc timprele şi să le vâr în cutia poştei. Săptămâna asta le trimit sigur!
Pe la douăzeci de ani! Plini de vise dar cu bani! Munţi de urnit, mii de fete de găsit! Şi lista poate continua! :)
“Fiecare scrisoare sau vedere pe care o găsesc în cutia poștală mă urcă pe culmile extazului, fiecare zi în care cutia este goală mă face să alunec în disperare. Dacă m-ai uitat? Dacă ți-ai găsit altă prietenă la facultate? Mă încui în cameră și îți scriu epistole lungi, care aproape că nu încap în plic. Nu spun nimic deosebit, însă pe tine aceste scrisori te topesc, așa cum mă topesc și pe mine cele pe care mi le trimiți.”
Cea mai puternica amintire pe care o pastrez din anii de liceu este cea a scrisorilor pe care le primeam de la O. cea de de mult. Paragraful tau e fascinant (cu mentiunea ca ea era cea macinata de intrebarile astea).
Fabrica un vis patrat si agata-te de colturi. Mi-am adus aminte de anii studentiei, asteptam scrisori pe care nu le primeam caci aveam un admirator secret care le cenzura…
după atâtea luni de advertoriale, vienela se întoarce… :) bine, ştiu că nu ai lipsit tu prea mult şi ţi-am admirat efortul, dar mă surprinde plăcut abordarea ta de astăzi. şi mă bucur încă o dată că pe acest drum mergem împreună.
O Vienela romantică! Ce îmi place! Ce calde sunt amintirile!
E vremea scrisorilor şi dacă n-ar fi fost eu tot aş fi inventat-o ca să-mi pot (de)turna acolo visele. Ah, cuvintele! Nu sunt ele nişte zălude, care ne întind curse şi ne în(toarnă) din drumuri cu un singur capăt şi mi ţi le bifurcă? :)
Vienela Ionescu, azi eşti mai reală ca ieri, dar un pic mai abstractă ca mâine. :P
De unde se vede că tot românul e nostalgic.
Şi dacă faptul de viaţă n-a fost, ar fi trebuit să fie.
nu era locul unde trebuia sa te oprești. dar a fost la timp.
Tanti Vienela Ionescu, pune mana si scrie despre ce visai odata… :)
Hmmm! Ca să vezi gândul şi visele tale cum se imbină cu alte povesti. Citisem povestea Danei…dar uite cum imi deturnezi gandul spre cele nespuse. Să nu ne tii mult asa…
Altădată erau scrisori… acum sunt mail-uri. :-)
Tinerii de azi n-au sa inteleaga, probabil, niciodata ce insemnau scrisorile si emotiile pe care le purtau. :)