Durerea nu se poartă la frunte

Nu aş putea spune că am fost vreodată o fire introvertită, însă anumite dureri am preferat să le ţin doar pentru mine, să le ascund de lume, de ochii curioşi, de mine chiar, atunci când muşcau prea rău, cu dinţi prea ascuţiţi. Tăceam şi înduram, învelită în perdeaua nopţilor pustii, mereu mai reci, mereu cumplit de triste. Că nu a fost cea mai bună strategie, mi-au dovedit-o, în nenumărate rânduri, momentele când nu am mai putut răbda durerea şi am lăsat-o liberă, să urle a pustiu pe drumuri.

Întotdeauna, chiar întotdeauna, în cel mai greu moment, în punctul culminant, un OM mi-a întins mâna, mi-a ostoit durerea, m-a scos din tenebrele în care mă adâncisem voit, m-a salvat de mine. Nu acelaşi OM, însă mereu fiinţe lucrate din acelaşi aluat dulce şi cald, pur uman. Unii m-au certat, ştiind că ţipătul eliberat în interior sparge suflete, lăsând în urmă cioburi. Am încercat să mă dezvinovăţesc, să spun, precum poeta Nina Cassian în Culoarul din mânecă:

“Îmi trebuie un loc foarte, foarte ascuns.

Durerea nu se poartă la frunte, la revere.”

Durerea nu se poartă la frunte, la revere, însă nici nu trebuie ascunsă în abisuri de suflet. Durerea trebuie lăsată liberă, să-şi plângă lacrima pe umeri fermi, care o pot susţine şi ostoi. Uşor de spus, greu de făcut… <vă garantează o fiinţă ce încă nu se poate decide să-şi lase durerea liberă, să urle a pustiu pe drumuri>, dacă durerea nu-i în punctul culminant.