Nu aş putea spune că am fost vreodată o fire introvertită, însă anumite dureri am preferat să le ţin doar pentru mine, să le ascund de lume, de ochii curioşi, de mine chiar, atunci când muşcau prea rău, cu dinţi prea ascuţiţi. Tăceam şi înduram, învelită în perdeaua nopţilor pustii, mereu mai reci, mereu cumplit de triste. Că nu a fost cea mai bună strategie, mi-au dovedit-o, în nenumărate rânduri, momentele când nu am mai putut răbda durerea şi am lăsat-o liberă, să urle a pustiu pe drumuri.
Întotdeauna, chiar întotdeauna, în cel mai greu moment, în punctul culminant, un OM mi-a întins mâna, mi-a ostoit durerea, m-a scos din tenebrele în care mă adâncisem voit, m-a salvat de mine. Nu acelaşi OM, însă mereu fiinţe lucrate din acelaşi aluat dulce şi cald, pur uman. Unii m-au certat, ştiind că ţipătul eliberat în interior sparge suflete, lăsând în urmă cioburi. Am încercat să mă dezvinovăţesc, să spun, precum poeta Nina Cassian în Culoarul din mânecă:
“Îmi trebuie un loc foarte, foarte ascuns.
Durerea nu se poartă la frunte, la revere.”
Durerea nu se poartă la frunte, la revere, însă nici nu trebuie ascunsă în abisuri de suflet. Durerea trebuie lăsată liberă, să-şi plângă lacrima pe umeri fermi, care o pot susţine şi ostoi. Uşor de spus, greu de făcut… <vă garantează o fiinţă ce încă nu se poate decide să-şi lase durerea liberă, să urle a pustiu pe drumuri>, dacă durerea nu-i în punctul culminant.
Există dureri pe care nu ţi,le ostoieşte nimeni şi nimic, dureri care rămân în tine, pe care le porţi mereu ascunse în tine, care zvâcnesc din nou tocmai atunci când credeai că le-ai îngropat pentru totdeauna.
Da, le cunosc si pe ele, insa am invatat sa le stapanesc…
Ca specialist in emotii, pot scrie o rețeta, gen doamna care ne-a pus să ne infuriem la SB. Ea credea că adună câțiva insi, îi da prin masina de stors dureri, îi pune la uscat și gata! Instinctiv, tu te apropii de soluție: * constientizezi -scrii;* cauti posibile cauze (ascunse bine si indărătnice;*vorbesti cu ele(se prefac surde.Nu-s!)revii și depliezi straturile, ca la ceapă, să ajungi la microb;* repeți până constați că e doar un uragan în cadă;*pui capul pe umărul cuiva care stie să tacă-mut si turui,turui până adoarme.Atunci ai două căi:ori adormi si tu, ori ti-i foame ,ori…eliberezi (defulezi, zice Freud) la pișătătoare! iaca erau trei! Apoi, că e si un apoi, „D/a cappo al fine!” Verificat, patentat, recomandat.Ieftin! La multi ani fără durere, de ziua Țării!
Ah, nu imi aduce aminte de tanti aia… Au fost singurele doua probe la care am scris (exceptie facand primele doua, cand inca mai credeam ca vreau sa fiu superblogger), lasand emotiile sa ma cuprinda iar… Notele mediocre primite m-au lovit ca o palma, m-au usturat. Ori habar nu am sa scriu despre ceea ce simt, ori… nu stiu… :D
Da, macar atata lucru am invatat de cand am blog: cu fiecare litera asternuta pe foaia virtuala, mai moare unul dintre demonii ce ma bantuie uneori…
Ps, cu iertăciune: nu-i bine să ajungă la pct.culminant! devine periculoasa.Stiu eu! STERGE; TOT!
Stiu si eu ca nu e bine… Am privit-o in ochi candva, de foarte aproape…
Ştiu şi eu cum este cu zisul şi făcutul. Dar vezi, cel mai important lucru este că ştii că un OM îţi va întinde mâna şi umărul! De aceea, probabil că nu trebuie să ajungă până la punctul culminant. Îmbrăţişări!
Problema este ca nu stii, pana cand nu ajungi in varful durerii si nu apare OMUL… De acolo toate framantarile…
Te pupic!
Durerea o poti incerca in singuratate insa bucuria, pentru a o cunoaste intr-o masura deplina, trebuie sa o imparti cu cineva. A spus Mark Twain, odata.
Si mare dreptate avea… :)
Foarte adevarat! Dar uneori, fara sa te intrebe, durerea pune stapanire pe tot, si prima care cedeaza si raspunde legii gravitatiei este faţa. Dar ne putem ridica!
Da, mai mereu ne putem ridica, oricat de mare ar fi durerea.