Durerea nu se poartă la frunte

Nu aş putea spune că am fost vreodată o fire introvertită, însă anumite dureri am preferat să le ţin doar pentru mine, să le ascund de lume, de ochii curioşi, de mine chiar, atunci când muşcau prea rău, cu dinţi prea ascuţiţi. Tăceam şi înduram, învelită în perdeaua nopţilor pustii, mereu mai reci, mereu cumplit de triste. Că nu a fost cea mai bună strategie, mi-au dovedit-o, în nenumărate rânduri, momentele când nu am mai putut răbda durerea şi am lăsat-o liberă, să urle a pustiu pe drumuri.

Întotdeauna, chiar întotdeauna, în cel mai greu moment, în punctul culminant, un OM mi-a întins mâna, mi-a ostoit durerea, m-a scos din tenebrele în care mă adâncisem voit, m-a salvat de mine. Nu acelaşi OM, însă mereu fiinţe lucrate din acelaşi aluat dulce şi cald, pur uman. Unii m-au certat, ştiind că ţipătul eliberat în interior sparge suflete, lăsând în urmă cioburi. Am încercat să mă dezvinovăţesc, să spun, precum poeta Nina Cassian în Culoarul din mânecă:

“Îmi trebuie un loc foarte, foarte ascuns.

Durerea nu se poartă la frunte, la revere.”

Durerea nu se poartă la frunte, la revere, însă nici nu trebuie ascunsă în abisuri de suflet. Durerea trebuie lăsată liberă, să-şi plângă lacrima pe umeri fermi, care o pot susţine şi ostoi. Uşor de spus, greu de făcut… <vă garantează o fiinţă ce încă nu se poate decide să-şi lase durerea liberă, să urle a pustiu pe drumuri>, dacă durerea nu-i în punctul culminant.

Uşor de spus, greu de făcut, dar și mai dificil de acceptat este faptul că durerea, într-un fel sau altul, ne definește. Ne sculptează sufletul și lasă cicatrici adânci sau amprente fine pe traseul nostru prin viață. În ciuda dorinței de a o ascunde sau de a o înlătura, durerea devine parte din noi, un companion straniu pe drumurile noastre, un însoțitor tăcut în nopțile pustii.

Câteodată, avem impresia că suntem singuri în suferința noastră, însă acea mână întinsă de un alt OM ne amintește că suntem legați unii de alții printr-un fir invizibil al compasiunii și al înțelegerii. Deși poate părea o contradicție, durerea noastră devine și un punct de conexiune între sufletele noastre, un liant invizibil ce ne face să ne simțim mai aproape de ceilalți.

În momentele de răscruce, când durerea atinge cote insuportabile și simțim că lumea se prăbușește în jurul nostru, intervenția umană devine esențială. Fie că este vorba de un prieten, un membru al familiei sau un străin binevoitor, acea mână întinsă are puterea de a ne readuce la suprafață, de a ne aminti că suntem mai puternici împreună.

Însă, ca și în cazul meu, acceptarea și împărtășirea durerei cu ceilalți rămân provocări imense. Așa cum afirmă poeta, durerea nu se poartă la vedere, dar nici nu trebuie să fie prizoniera întunericului. În loc să o ascundem în adâncurile sufletului, poate ar trebui să ne dăm voie să o simțim și să o împărtășim cu cei care pot înțelege. Adevărata forță nu constă în a o ascunde, ci în a o accepta și a permite celorlalți să ne ajute să o purtăm.

În final, fie că alegem să ne lăsăm durerea liberă sau să o purtăm în tăcere, rămâne un proces personal și, uneori, un labirint complex al sufletului. Însă, atunci când mâna prietenoasă a unui OM întinde podul către noi, poate fi momentul să ne permitem să traversăm împreună aceste drumuri ale suferinței, pentru că în unirea noastră găsim vindecare și înțelegere.