Se apropie şchiopătând, cu o mână rezemată de coapsă, aşa cum am văzut că fac bătrânele când urcă panta dealului sau treptele de la bloc. Este palidă şi pare foarte obosită. Are o tristeţe inexplicabilă întipărită pe chip. Îmi cobor privirea spre picioarele încălţate în şosete albe şi papuci de casă. Nu văd urme de gips, nici umflături care să mă lămurească.

O întreb ce a păţit, însă amână răspunsul şi îmi vorbeşte despre cei doi copii, ambii studenţi la Brasov, despre ratele la bancă, pentru care plăteşte lunar un salariu, despre surorile ei şi despre părinţi. Îi fac o cafea, îi pun pe masă o scrumieră şi îi vorbesc despre şefa care îmi toacă mărunt nervii la serviciu. Văzând că bea cafeaua “simplă”, îmi imaginez că nu are ţigările la ea şi îi întind pachetul meu. Se uită la mine o clipă lungă, apoi începe să plângă. S-a lăsat de fumat.

Analizele pe care le-a făcut de curând au ieşit foarte prost, iar viitorul se anunţă a fi îngrozitor. Are dureri cumplite la piciorul drept, unde doctorii i-au spus că are tensiunea zero. Nu reacţionează la tratament, nu poate scăpa de dureri, nu mai poate face efort şi singura soluţie i s-a spus că este amputarea.

Rămân cu gura deschisă, incapabilă să scot un sunet. Refuz să cred că această femeie frumoasă, de numai 40 de ani, va rămâne fără un picior din cauză că a fumat, a avut colesterolul mărit şi a lucrat stând în picioare. Cu gura încleştată de revoltă, cu privirea înflăcărată de hotărârea deja luată, îmi spune că orice s-ar întâmpla, ea nu se dă pe mâna doctorilor. Se va chinui cu piciorul beteag până în ultima clipă, dar nu îl va tăia.

În continuare, lucrurile s-au derulat rapid, cel puţin pentru mine. Şi-a luat concediu medical, s-a pus pe bocit, a stat ascunsă în casă, a citit, s-a uitat la televizor, aşteptând momentul în care nu ar mai fi putut merge nici până la baie. După o lună de zile, timp în care a zăcut în pat şi pe fotoliu, şi-a spus că dacă tot îi e dat să moară, barem să moară fericită. A vrut să fumeze o ţigare, dar nu avea. Nu era nimeni acasă; copiii erau departe, soţul venea târziu.

S-a îmbrăcat şi a coborât cele două etaje în aproape o oră. Se oprea la fiecare pas din cauza durerii. La fiecare pas îşi blestema ideea. Până la magazinul din colţul străzii a mai făcut o oră. A ieşit din magazin, s-a aşezat în fund pe marginea bordurii, precum muncitorii de la drumuri şi poduri, a tras cu nesaţ din ţigare, s-a calmat şi s-a întors acasă. Avea dureri cumplite, pe care nu ştia cum să le aline. Seara târziu, în pat, a realizat că piciorul nu mai pare atât de greu, că durerea s-a estompat.

Plină de curaj şi de speranţe, a doua zi a coborât iar cele două etaje şi s-a plimbat în jurul blocului. Şi-a dat seama repede că stând degeaba îşi făcea mai mult rău decat bine. A tras de ea, a strâns din dinţi când durerea devenea insuportabilă şi a mers mai departe. Câteva luni s-a chinuit aşa, cu dureri atroce, gimnastică, partide de plâns, gimnastică, iar cu dureri; apoi a mers la control. Îi revenise tensiunea pe acel picior. Doctorii spuneau că este un miracol, că nu va mai fi nevoie de amputare. Ştia că nu a fost un miracol, ci o luptă surdă între ea şi durerea infernală care o chinuise. Eu încă mai cred că i se pusese un diagnostic greşit.