Pregătesc o scrisoare. Nu am mai scris de 20 de ani scrisori. Nici nu am mai primit. Scrisoarea este începută de câteva zile. Zile prea scurte, în care totul este făcut pe fugă. Zile aglomerate, în care încep zece treburi şi nu termin prea multe dintre ele. Zile în care persoana pentru care pregătesc scrisoarea este atât de supărată, încât mi-aş dori mai degrabă să fiu lângă ea, decât să îi măzgălesc pe foi cuvinte.

Mă uit la scrisul meu şi îmi pare frumos, ordonat. Îmi amintesc de câte ori mi s-a spus că nu se înţelege nimic din ceea ce scriu, că uneori litera n arată ca un n, alteori arată ca un u, ca litera p seamănă cu un băţ, iar litera f nu seamănă a nimic şi asta dă peste cap orice încercare de a descifra hieroglifele mele. Mă întreb dacă prietena mea va înţelege ceva sau îmi va trimite scrisoarea înapoi necitită. Îmi asum riscul, pentru că nu îmi mai pot schimba scrisul.

Îi povestesc în scrisoare despre mine, îmi deschid sufletul aşa cum nu am mai făcut-o de când stăteam la poveşti cu Oana ore întregi fără să ne plictisim. Poate că pe noua mea prietenă o vor plictisi. Îmi dau seama că de fapt nu ştiu prea multe despre ea, în afară de ceea ce a povestit şi de faptul că este foarte bună şi foarte sensibilă. Oare am nevoie de mai mult? Nu! Îmi este dragă orice ar fi! Nu s-ar schimba nimic dacă aş afla că îi plac şosetele galbene, ouăle ochiuri sau 7 up-ul.

Am uneori senzaţia ca EU sunt şi nu sunt eu, că în mine trăiesc două persoane. Una dintre ele îşi arată faţa în lume, zâmbeşte şi se lasă studiată de toţi, cealaltă stă ascunsă şi se deschide doar în prezenţa privilegiaţilor. Unii văd învelişul. Le place sau nu, asta e altă poveste. Alţii îl străpung şi văd dincolo de el. Îmi văd nu doar viaţa aşa cum o trăiesc, ci şi viaţa pe care visez că aş fi putut să o trăiesc. Oare care dintre aceste feţe sunt EU cu adevărat? Cea care trăieşte aici, printre voi sau cea care aş fi putut fi, dacă…? Oare prietena mea pe care dintre ele o va plăcea?