Drumul spre Scoția a început în clipa când a plecat Mihai (soțul meu, pentru cei care sunt mai noi pe aici). Mi-am imaginat în fel și chip momentul plecării mele și mai ales pe cel al sosirii. Realitatea, desigur, și-a râs de mine și mi-a arătat cât suntem de vulnerabili, de neputincioși în fața oricărei schimbări.

Până la aeroport am mers cu un taxi – cel la care apelez întotdeauna când plec pe undeva cu Bruno – și am ajuns fix când se deschidea “drumul” spre avionul care urma să mă ducă la Glasgow. Dar cum m-aș fi putut urca în avion fără să trăiesc o mică aventură demnă de povestit pe blog?

Am lăsat bagajul de cală să își urmeze drumul pe bandă, iar eu mi-am pus în coș geaca și bagajul de mână, ba chiar am scos de prin buzunare tot mărunțișul rămas, ca nu cumva să am probleme. Sigură pe mine, căci verificasem totul de zeci de ori în gând, am ridicat privirea și am făcut primul pas. De cum am trecut “printre bare”, s-a pornit alarma. Nu m-am panicat. Poate că aparatele lor sunt foarte sensibile și au sesizat nasturele de la blugi, mi-am spus în gând.

Nicidecum. Tipa din fața mea a vrut să mă pipăie din cap și până în picioare, să-mi bage mâna în sutien și în chiloți, să-mi treacă un test de droguri peste mâini și pe la pantofi. Când eram cu brațele întinse în lateral, tipul de la monitor m-a întrebat dacă este al meu ghiozdanul la care tocmai se uita.

-Da, al meu este.

-Și ce aveți în el?

De emoție, văzând că se îngroașă gluma, uitasem complet ce înghesuisem pe acolo.

-Habar nu am. Cărți, haine, cine mai știe ce…

-Cum, nu știți ce aveți în bagaj?

-Nu mai știu nici cum mă cheamă când sunt așa insistent pipăită. E ceva în neregulă?

-Nu, nu este nimic în neregulă. Facem controale mai amănunțite uneori. Dumneavoastră sunteți ok. Zbor plăcut să aveți!

Mi-am continuat drumul. Tremurul incontrolabil mi s-a oprit abia după ce am băut apă și am fumat o țigară în zona liberă. M-am bucurat și de un croissant cu jambon și cașcaval pentru care am plătit “doar” 21 de lei. Totuși, o întrebare a rămas fără răspuns: de ce m-au controlat tocmai pe mine și pe cealaltă slăbănoagă care mergea la Glasgow, cea cu care am stat de vorbă la o țigară?

După multe zboruri cu Blue Air, călătoria cu WizzAir a fost o reală surpriză. Între scaunele lor e suficient spațiu, călătorii nu sunt nevoiți să stea cu genunchii la gură, iar personalul de zbor este foarte, foarte amabil și atent la nevoile tuturor. Drumul spre Scoția mi-a mai rezervat o surpriză. În fața mea a avut locuri o familie de romi, genul care acasă poartă părul împletit cu ațe și fuste înflorate. Acum erau șase persoane – părinții și cei patru copii cu vârste cuprinse între 4 și 13 ani. Curați și îmbrăcați decent, dar mai ales politicoși și atenți să nu deranjeze pe nimeni. Avionul era plin de copii, dar cei mai cuminți și mai educați s-au dovedit a fi ai romilor.

Chiar înainte de zona cu turbulențe care ne-a cam tulburat pe toți (s-a zgâlțâit avionul mai mult de o jumătate de oră) am văzut cel mai frumos apus de soare și cea mai frumoasă înserare. Semiluna galbenă stătea mândră pe cerul aproape întunecat, iar dedesubt se vedea ultimul sărut roz-roșu-violet pe care soarele îl dăruia pământului înainte de a pleca la culcare. Am ajuns în Scoția cu 20 de minute mai devreme decât ora înscrisă pe bilet și…

va urma