Preocupaţi de bunul mers al treburilor, obosiţi din cauza jobului, stresaţi de diverse probleme zilnice, îngânduraţi şi nervoşi, adulţii uită de multe ori că nu doar ei au probleme şi nevoi, ci şi copiii lor. Uită că nu este suficient să le ofere mâncare, jucării şi hăinuţe. Copiii au nevoie în primul rând de atentia părinţilor, de comunicarea care îi apropie de fiinţele dragi, de înţelegere din partea adulţilor. Am mai spus-o şi o voi mai spune.
Am primit cândva două lecţii dure, în legătură cu propriul meu copil. Nu le pot uita şi nici nu îmi doresc, ba chiar mi le amintesc destul de des şi încerc să nu mai repet greşelile făcute.
Prima lectie am primit-o de la o prietenă italiancă. M-a surprins vorbind la telefon cu Ionuţ, m-a văzut nervoasă şi a vrut să ştie ce s-a întâmplat. I-am povestit cât îmi lipseşte puiul meu, aflat de mii de kilometri depărtare, i-am spus câţi bani cheltui zilnic pe cartele telefonice, pentru a-i auzi vocea, pentru a fi la curent cu ceea ce face, pentru a mă convinge că este bine.
Mi-am descărcat nervii spunându-i că sunt dezamăgită de convorbirile cu băiatul meu. De câte ori îl sunam, el îmi povestea ce a mai făcut Dani, ce a mai spus Elisa, cine s-a mai bătut cu cine… Pe mine nu mă interesau copiii vecinilor. Aş fi vrut să aflu ce face el şi cum se simte.
Giovanna mi-a spus atunci un singur lucru, care m-a făcut să intru în pământ de ruşine, să sufăr că nu am înţeles mai devreme.
–Vienela, tu eşti departe de copil. De ce nu îl asculţi cu atenţie când povesteşte? Nu înţelegi că în lipsa ta, ceea ce povesteşte este însăşi viaţa lui? Alături de acei copii îşi petrece zilele, acei copii sunt foarte importanţi pentru el, fac parte din viaţa lui. Îţi povesteşte despre el de fapt, despre cum a râs cu un prieten, cum s-a distrat pe seama altuia, cum a impărţit dulciurile trimise de tine cu vecinul. Îţi spune despre el, despre ceea ce îl atrage, despre ceea ce îl interesează.
Deşi era o lecţie dură, am repetat greşeala.
A doua lecţie mi-a dat-o chiar copilul, când m-am întors acasă. Avea un motănel, Mişu. Iar Mişu era bolnav şi copilul îmi descria diversele tratamente pe care i le oferise, îmi spunea cât suferă Mişu, cum îl priveşte cu ochii blegiţi de boală.
Abia intrată în casă, obosită de drumul cu maşina, cu avionul, iar cu maşina, i-am spus să îl lase naibii de pisoi deocamdată, că m-am întors şi vreau să îmi văd copilul, să îmi trag sufletul, apoi ne vom ocupa şi de pisoi. Răspunsul lui încă îmi mai aduce durere în suflet:
-Mami, cât timp ai fost plecată, Mişu a stat în fiecare zi cu mine, în fiecare zi a mâncat cu mine, a dormit cu mine. Mişu mi-a fost şi mamă, şi tată, şi frate, şi jucărie, şi prieten. Cum să îl las deoparte acum, când este atât de bolnav?
…vienala…intr-unul dina rticolele mele citam un copil ce spunea ca dragostea e atunci cand ai stelute in ochi..ei bine..tu acum, mai bine zis copilul tau..mi-a adus stelute in ochi…mare adevar….
si e bine ca nu le uiti.nu trebuie sa le uiti.ai avut nevoie de lectiile astea. si nu i nimic in a gresi…putem face n greseli, dar e pacat..mare pacat sa facem aceeasi greseala de N ori..
copilul tau va fi un adult minunat…Osho spunea ca obligatia noastra ca parinti este sa i ghidam, sa-i sustinem..si doar atat. In rest sa -i lasam sa -si gaseasca propriul drum, chiar daca asta inseamna greseli si suferinta din partea lor..iti doresc o calatorie minunata alaturi de copilul tau!
mda … nu am avut experienta asta de a sta departe de copii. Decit pentru cel mult 2 saptamini, dar asta nu se pune. Asta e chiar recomandat :)
Uneori copii ne dau lectii dure… care ne raman in suflet… dar important este sa nu mai repetam aceleasi greseli…
Saracu Misu! Mai traieste?
Stii cum e sa îti împarti dragoste si atentia la 3 copii odata?
Mda! Ti-ai cam meritat-o! Ai un copil sensibil Vienela! Sa fie sanatos si sa-ti ofere cat mai multe bucurii!
nu conteaza de unde aflam lectiile , conteaza sa le insusim , copii proprii ne dau cele mai multe !
Foarte trist ca ai fost nevoita sa petreci timp departe de copil. Este un chin teribil.
Din pacate tumultul vietii cotidiene, stresul serviciului, al orasului ca ansamblu, ne oboseste si nu mai avem uneori energia de a ne bucura de cel mai important lucru din viata noastra, ei, copii nostri.
Le cerem copiiilor sa invete de la noi.Dar noi suntem in stare sa invatam de la ei? Experienta de viata nu e un atu ca ai intotdeauna dreptate, realitatea poate fi privita si din alt unghi.
Si tatal meu a lucrat in strainatate, exact in periaoda in care am intrat la liceu..Sincer, s-a simtit lipsa unui barbat prin casa, si asta din pacate, si azi are anumite repercusiuni.. :)
O lectie am primit si eu de la fiica mea si tare m-a durut. Cred insa ca pe ea o duruse de o suta de ori mai mult inainte de a mi-o da fara voia ei. Si acum regret asta.
Si eu mi-as dori sa am un parinte, ala – singurul ce mi-a ramas, care sa se intereseze de mine cateodata. Ghinion…
Ca bine zici! Da-i in ma-sa!
Eh, eu n-am fost departe de mama mea, dar si cand o sa fiu, va fi jale…
Vienela, asta înseamna ca i-am crescut frumos, pentru ei, nu pentru noi. Copilul nu este un bibelou în vitrina noastra cu care ne mândrim când mai vine cineva la noi. Au viata lor, cu experiente pe care noi nu le-am avut si am face bine sa-i ascultam când vorbesc. Multe chestii ne-ar putea învata daca i-am lasa!
Vorbesc si eu teorie, toti trecem prin asta, sper ca m-am lecuit, Andreea mea are 28 de ani.
Pai buna replica :)). Copiii sunt centrul propriului lor univers si asa trebuie sa fie. Nu trebuie sa te astepti sa fie ei intelegatori cu tine si sa-ti ofere ei ce ai nevoie (gen informatii despre ei sau grija ca esti obosita) fiindca efectiv nu-s setati asa. Asta cu empatia e treaba de adult.
Eu mai am de stat acasa cu ai mei 2 ani…dupa imi mut cuibul in capitala si o sa mai vin acasa 1-2 weekenduri pe cel probabil la inceput…dupa poate chiar mai rar:)) daca eu abia astept stiu ca mama este foarte panicata de treaba asta :)) stiu de cand a plecat fratele meu, dar totusi am ramas eu acasa…cand o sa ramana singura atunci o sa fie adevarata problema:)) nu sunt mii de km…sunt 120 pe acolo, dar nu poate sa stea daca nu vorbeste cu fratemiu de cel putin 2 ori pe zi sa stie ce face, daca a mancat, daca mai are mancare,etc :)) si cu siguranta dupa ce o sa plec si eu telefoanele astea o sa se inmulteasca :))
nu prea stiu nici eu cum e sa stau departe de fiica-mea mai mult de 10zile sa zicem… si parca nici nu mi-as dori, desi acum e mare. am senzatia mereu ca nu asculta ce spun, insa uneori imi da niste replici de raman uimita. nu numai ca asculta, dar si prelucreaza si-mi serveste produsul final la obiect si cu maxima precizie…
ei ne cunosc cel mai bine, invatam si de la ei, daca trebuie :)
Cred ca avea dreptate italianca…la fel Ionut. Dar e bine ca de fapt stii :)
Ca un exemplu, mama nu intelege ce-i spun, lucruri care nu-i convin. Nimic si niciodata. Spune ca n-are ce invata de la un copil. Probabil voi fi copil pana la 100 de ani…copil de 5 ani, desigur :))) Chiar acum am avut un duel… ;)