Preocupaţi de bunul mers al treburilor, obosiţi din cauza jobului, stresaţi de diverse probleme zilnice, îngânduraţi şi nervoşi, adulţii uită de multe ori că nu  doar ei au probleme şi nevoi, ci şi copiii lor. Uită că nu este suficient să le ofere mâncare, jucării şi hăinuţe. Copiii au nevoie în primul rând de atentia părinţilor, de comunicarea care îi apropie de fiinţele dragi, de înţelegere din partea adulţilor. Am mai spus-o şi o voi mai spune.

Am primit cândva două lecţii dure, în legătură cu propriul meu copil. Nu le pot uita şi nici nu îmi doresc, ba chiar mi le amintesc destul de des şi încerc să nu mai repet greşelile făcute.

Prima lectie am primit-o de la o prietenă italiancă. M-a surprins vorbind la telefon cu Ionuţ, m-a văzut nervoasă şi a vrut să ştie ce s-a întâmplat. I-am povestit cât îmi lipseşte puiul meu, aflat de mii de kilometri depărtare, i-am spus câţi bani cheltui zilnic pe cartele telefonice, pentru a-i auzi vocea, pentru a fi la curent cu ceea ce face, pentru a mă convinge că este bine.

Mi-am descărcat nervii spunându-i că sunt dezamăgită de convorbirile cu băiatul meu. De câte ori îl sunam, el îmi povestea ce a mai făcut Dani, ce a mai spus Elisa, cine s-a mai bătut cu cine… Pe mine nu mă interesau copiii vecinilor. Aş fi vrut să aflu ce face el şi cum se simte.

Giovanna mi-a spus atunci un singur lucru, care m-a făcut să intru în pământ de ruşine, să sufăr că nu am înţeles mai devreme.

Vienela, tu eşti departe de copil. De ce nu îl asculţi cu atenţie când povesteşte? Nu înţelegi că în lipsa ta, ceea ce povesteşte este însăşi viaţa lui? Alături de acei copii îşi petrece zilele, acei copii sunt foarte importanţi pentru el, fac parte din viaţa lui. Îţi povesteşte despre el de fapt, despre cum a râs cu un prieten, cum s-a distrat pe seama altuia, cum a impărţit dulciurile trimise de tine cu vecinul. Îţi spune despre el, despre ceea ce îl atrage, despre ceea ce îl interesează.

Deşi era o lecţie dură, am repetat greşeala.

A doua lecţie mi-a dat-o chiar copilul, când m-am întors acasă. Avea un motănel, Mişu. Iar Mişu era bolnav şi copilul îmi descria diversele tratamente pe care i le oferise, îmi spunea cât suferă Mişu, cum îl priveşte cu ochii blegiţi de boală.

Abia intrată în casă, obosită de drumul cu maşina, cu avionul, iar cu maşina, i-am spus să îl lase naibii de pisoi deocamdată, că m-am întors şi vreau să îmi văd copilul, să îmi trag sufletul, apoi ne vom ocupa şi de pisoi. Răspunsul lui încă îmi mai aduce durere în suflet:

-Mami, cât timp ai fost plecată, Mişu a stat în fiecare zi cu mine, în fiecare zi a mâncat cu mine, a dormit cu mine. Mişu mi-a fost şi mamă, şi tată, şi frate, şi jucărie, şi prieten. Cum să îl las deoparte acum, când este atât de bolnav?