Dacă în copilărie nu am avut computer (nici nu se auzise pe atunci de aşa ceva), acum îmi este mai greu decât unui copil să-mi învăţ degetele ce este coordonarea, să pot tasta mai repede. Tastez cu doua din zece degete.

Am stat într-o zi aproape o oră să mă antrenez şi nu am observat nici o îmbunătăţire, nu pot folosi toate degetele pentru a scrie, aşa cum face băiatul meu şi cum am văzut pe la altii.  În primul rând din cauză că sunt stângace (la propriu :-P) şi nu am prea mare mobilitate în mâna dreaptă, apoi din cauză că am nişte degete mai iuţi şi altele mai puturoase, ceea ce duce la greşeli elementare. Adică în loc să scriu “raliu” descopăr că am scris “arlui”. :))

Se pare că din zece degete, la mine pot funcţiona la capacitate maximă doar două, tocmai cele mai obraznice (numite şi degetele plăcerii, după cum veţi citi mai jos), degetele mijlocii. :-P

 Un bancher evreu îşi însoară băiatul.

– Simon, fiule, mâine zburăm la Tel Aviv pentru nunta ta. Îmi dau brusc seama că nu ţi-am spus multe lucruri despre viaţă. De mâine vei fi împreună cu soţia ta, trebuie să ştii unele lucruri. Uite, spre exemplu, cunoşti degetele de la mână ?
– Sigur, tată, degetul mare, arătător, mijlociu, etc
– Nu, fiule, stai să-ţi explic : există degetul călătoriei, al direcţiei, al plăcerii, al căsătoriei şi al distincţiei.
– Ah, nu ştiam asta, tată.
– Degetul călătoriei este degetul mare, care îţi permite să faci autostopul ; degetul direcţiei – indexul -, îl întinzi ca să indici un anumit lucru ; degetul căsătoriei – inelarul -, pe care pui verigheta, iar degetul distincţiei – cel mic – pe care-l ridici când bei cafea.
– Am înţeles, tată, dar ai uitat degetul plăcerii.
– Ah, Simon, l-am lăsat pe cel mai bun la sfârşit… degetul plăcerii este degetul mijlociu, cel mai lung şi mai frumos… pentru plăcere, fiule… îl umezeşti cu limba… şi…  numeri bancnotele…

Cei care s-au gândit la altceva, în genunchi şi să recite
de 4 ori Ave Maria !…