Simt crescând în mine dorinţa de a face bine oamenilor, de a-i ajuta, uneori chiar şi împotriva voinţei lor. De unde vine această nevoie, de ce mă loveşte numai în anumite clipe ale vieţii, câţi mai sunt ca mine … , habar nu am. Ştiu doar că, de-a lungul celor aproape 44 de ani,  m-am implicat (şi probabil o voi mai face) în tot felul de acţiuni menite să scoată la liman persoane cu probleme, să îndrepte unele rele, să aducă lumină şi căldură acolo unde bezna avea tendinţa de a se înstăpâni.

Prieteni şi necunoscuţi mi-au spus că trăiesc cu capul în nori, că mă las îmbrobodită de utopii, că înzestrez lumea cu calităţi pe care nu le are. Încăpăţânată, am replicat întotdeauna că nu trebuie să generalizăm, că pădurea continuă să existe chiar şi când e plină de uscături, că un gest mărunt, făcut la timpul potrivit, are o valoare mai mare decât a tuturor comorilor lumii. Da, orice gest făcut din inimă, spontan, mi-a adus satisfacţii pe care cu greu le pot descrie în cuvinte. Încă mai sunt datoare şi eu pentru astfel de gesturi, primite în clipele grele ale vieţii.

Cu toate astea, după fiecare nouă dezamăgire simt cum dorinţa de a face bine scade. Sau nu… Mai degrabă nevoia de a ajuta îşi schimbă direcţia. Privesc în spate şi observ că mi-a pierit cheful de a dona câte ceva familiilor cu venituri mici şi copii mulţi, asta după ce am văzut cum banii strânşi pentru ei au fost folosiţi la cumpărarea sticlelor de băutură, iar cărţile, hainele şi jucăriile au ajuns la coşul de gunoi, distruse, în chiar ziua primirii.

Unii dintre voi ştiu că m-am implicat supărător de tare în ajutorarea unui blogger ce îmi spusese că o duce foarte rău. Nici eu nu o duceam bine pe atunci, dar măcar stăteam la căldură. După ce am trimis peste 80 de mailuri, după ce am discutat cu fiecare potenţial donator (sau susţinător) în parte, după ce am făcut mai mult decât aş face vreodată pentru mine, nici măcar un amărât de mulţumesc  sau un link în blogroll nu am primit. Am fost norocoasă, spun cei care, făcând acelaşi lucru, s-au ales cu înjurături şi bârfe mizerabile.

La un moment dat mi-a intrat în cap ideea de voluntariat. Cât de bine se mula pe nevoile mele, pe dorinţa mea de a fi de folos oamenilor şi pământului! Ce poate fi mai înălţător decât să ştii că mica ta contribuţie face lumea puţin mai bună, mai frumoasă, mai curată? Teoria m-a făcut să visez, practica mi-a spulberat visul. Ocazia de a sta alături de cei care organizau acea campanie de voluntariat, ocazia de a discuta cu ei şi de a-i asculta cum fac planuri mi-a distrus orice iluzie. Totul în lume pare să se rezume la bani, la cât mai mulţi bani.

Mi-a mai dat târcoale dorinţa de a mă apropia de copiii din orfelinate, de a petrece cu ei câteva ore pe zi, jucându-mă sau citindu-le. Mesajele cititorilor m-au făcut să mă răzgândesc. Le-aş face mai mult rău, căci ei se ataşează uşor de cei care le acordă atenţie, iar eu nu îi pot lua acasă. Aş zdrobi prea multe inimi, inclusiv pe a mea. Mi-aş mai dori să fac ceva asemănător undeva în Africa, pentru copiii de acolo, însă nu mai am vârsta potrivită. Chiar dacă sunt sănătoasă, organismul nu mai este la fel de rezistent ca la 20 de ani.

Simt în mine o nevoie stringentă de a face bine, de a fi de ajutor altora, de a-mi aduce contributia la înfrumuseţarea vieţii pe pământ. Problema este că nu găsesc nimic în care să cred cu tărie, cu toată forţa minţii şi a inimii. Mă implicasem într-un proiect aparent interesant, în care însă nu credeam cu adevărat. Poate că s-a simtit acest lucru sau poate că a cântărit mult şi faptul că rupsesem orice legătură cu unul dintre organizatori. Cert este că ajutorul meu avea o atât de mică valoare, încât vedeam doar spatele întors al celor ce ar fi trebuit să fie bucuroşi că au încă un umăr ferm alături.

Ştiţi câţi bloggeri am ajutat cu sfaturi sau recomandări în aceşti ani? Fără număr, fără număr… Ştiţi câţi dintre ei s-au deranjat măcar să îmi pună linkul blogului în blogroll, ca un semn de mulţumire că îmi răpiseră timpul şi că se folosiseră de cunoştinţele mele? Cred tot mai puţin în oameni, le văd tot mai des imperfecţiunile şi mă las tot mai des copleşită de ideea că unii chiar nu vor să fie ajutaţi. Nu aştept mulţumiri sau altceva atunci când fac un gest frumos. Nu vreau statuie, nu vreau ode. Vreau doar să văd că efortul meu este apreciat, că nu mă trezesc cu vreo _l_ în dos când mă întorc cu spatele.