Nu știu de ce, dar în această dimineață m-am trezit cu un dor de mare cumplit, sfâșietor. Poate am visat ceva sau poate că strălucirea nefirească a soarelui de februarie m-au dus cu gândul la o zi din luna iunie a anului trecut. Atunci m-am trezit dis-de-dimineață și l-am silit pe Mihai să lase căldura patului pentru când vom fi acasă. Aveam atât de putin timp la dispoziție și atât de multe de făcut.
După o cafea băută în grabă lângă tonomatul hotelului, pașii noștri s-au îndreptat către plajă. Eram singurii nebuni care, în acea zi înnorată, cutreierau pe nisipul ud și rece. Singurii care se bucurau de vremea nu foarte prietenoasă cu turiștii. Care turiști? Că stațiunile erau goale, magazinele închise, terasele inexistente.
Dor de mare. Astăzi, ca și anul trecut, știu sigur că, de vom pleca tot la mare în vacanță, vom alege o perioadă mai puțin aglomerată, în care să ne bucurăm singuri de natură, de măreția apelor nesfârșite, de cerul plumburiu, de nisipul moale și rece. Spre deosebire de anul trecut, acum mi-ar plăcea să îl iau și pe Bruno cu mine, chiar dacă Mihai continuă să susțină că ne-ar da peste cap toată vacanța, că nu e un câine care să se comporte exemplar și pe care să îl poți lăsa singur în camera de hotel sau să îl iei cu tine chiar oriunde mergi.
Da, are dreptate, Bruno e un sălbatic, un needucat, un căpos, dar e câinele meu și îl vreau cu mine oriunde merg.
Fiecare val care se sparge pe țărm aduce cu el o poveste nesfârșită, un cântec hipnotic al inimii mării. În adâncul sufletului nostru, se naște o chemare ancestrală, un dor de mare care nu poate fi stins de nicio distanță sau timp. Prin spuma valurilor și ecourile sale, marea devine o sursă inepuizabilă de inspirație, reflectând adâncimile insondabile ale propriei noastre ființe.
Dorul de mare este o simfonie a amintirilor, în care sunetele oceanului dansează într-un ritm armonios cu bătăile inimii noastre. Fiecare răsărit de soare deasupra apei, fiecare apus de soare care-și lasă amprenta pe creștetul valurilor, sunt momente în care simțim acut absența mării. Este ca și cum sufletul nostru s-a pierdut într-un peisaj marin, iar doar valurile pot aduce înapoi acea pace ce pare pierdută în tumultul cotidian.
Apele sale tulburi sau senine devin oglinda emoțiilor noastre. Într-o zi, marea poate să râdă cu lumina soarelui reflectată pe suprafața ei, iar în alta să plângă în furtuna furioasă a existenței. Dorul de mare este, astfel, o conexiune eternă cu schimbările inevitabile ale vieții, o amintire constantă că și noi suntem parte dintr-un ocean vast de experiențe.
În căutarea liniștii, mulți dintre noi găsesc refugiu în amintirea plajelor cu nisip fin sau a stâncilor ce se avântă cu sfidare în apele adânci. Privind spre orizontul nesfârșit, simțim că suntem în comuniune cu marea, că suntem părtași la tainele sale. În acele momente, dorul de mare devine un far care ne ghidează prin furtunile vieții, o rază de speranță în mijlocul întunericului.
Cu toate acestea, paradoxal, marea ne adâncește și mai mult în melancolia sa înfățișându-ne frumusețea sa imensă și inaccesibilă. În călătoria noastră spre a o cunoaște, simțim că niciodată nu putem ajunge la capătul ei, că mereu există un mister ascuns în adâncurile sale. Așa cum un explorator nu se satură niciodată de a căuta noi teritorii, nici noi nu ne saturăm de a căuta în adâncurile sufletului nostru acea conexiune perfectă cu marea.
Dorul de mare este o călătorie continuă, un lanț de amintiri și emoții care ne leagă de oceanul nemărginit. Fie că suntem departe de țărmurile sale sau că ne lăsăm duși de valurile sale zgomotoase, dorul de mare rămâne un companion loial în călătoria noastră prin viață. În acest dor, găsim răspunsuri la întrebările noastre cele mai adânci și găsim alinare în brațele sale nesfârșite. Marea, cu misterul ei veșnic și frumusețea sa enigmatică, rămâne mereu acel refugiu la care ne întoarcem în căutarea sensului și echilibrului interior.