Vă vom spune povestea noastră, ca pe o doină îngânată la ceas de seară, când stelele clipesc vesele pe cerul întunecat, când totul e pustiu şi rece, când foşnetul ierbii se aude clar in linistea orasului Ploiesti.
Ne-am născut în aceeaşi zi, boboci firavi ai măicuţei noastre, acum bătrână şi speriată. Am vrea să o liniştim, să-i spunem că nu regretăm nimic, că scurta noastră viaţă ne-a adus multe bucurii, că am simţit în fiecare clipă dragostea ei, dorinţa şi puterea de a ne ocroti.
Dar vouă vă putem spune mai multe. Am crescut în mijlocul oraşului, într-un loc plin de praf şi de mirosuri nu prea delicate, pericolul ne-a fost mereu tovarăş de drum, ajutându-ne să devenim puternici. Am fost admiraţi, am fost la un pas de a fi răpiţi de lângă buna noastră mamă, am fost bătuţi de ploi şi vânt.
Ne-am bucurat de splendoarea florilor din jur, flori care fermecau privirile şi atrăgeau hoţii iubitori de frumos. Ne-am amuzat pe seama oamenilor grăbiţi, atât de grăbiţi încât riscau să îşi piardă viaţa traversând strada în viteză, printre maşinile care goneau turbate.
Am stat de vorbă cu cerşetorul de la semafor care plângea amintindu-şi de tinereţea pierdută, de toate visurile năruite ca un castel de nisip, de ruşinea şi chinul pe care le îndura acum, de răutatea celor din jur.
Am invidiat pietrele nebăgate în seamă de nimeni care îşi duc viaţa într-o mare familie, fără teamă şi fără să se vaite. Pe ele nu le deranjează frigul nopţii, nici soarele arzător, nu simt nici foame, nici sete.
Am văzut peste drum de noi copii jucându-se în parc, i-am văzut certându-se pe jucării, răsfăţaţi şi miorlăiţi, copii care nu ştiau ce este greul, care credeau că viaţa este datoare să le ofere tot ce vor. I-am invidiat şi pe ei puţin, pentru că erau veseli şi fără griji.
Poate ne veţi condamna aflând că am invidiat şi iedera căţărătoare, ce devine tot mai frumoasă pe măsură ce îmbătrâneşte, care îşi schimbă culorile în fiecare anotimp.
Am invidiat şi bălăriile, iarba căreia nimeni nu îi acordă importanţă, care se ridică după ce este călcată de picioare viguroase, care zâmbeste soarelui, înălţându-şi capul să îl salute.
Vă invidiem pe voi, cei care rămâneţi, acum când toamna a venit, parcă prea grăbită, iar noi ne stingem în braţele triste şi fără vlagă ale mamei noastre. S-a dus frumuseţea noastră, nimeni nu se mai opreşte să ne admire, nimani nu aude doina noastră, a trandafirilor albi din centrul Ploieştiului.
Să nu ne uitaţi!
Frumos…Pana la final poti sa iti imaginezi ca e vorba despre orice…
Multumesc. Asta era si ideea, sa nu stiti de la inceput despre ce vorbesc. Exista si riscul sa va aruncati doar privirea pe poze, dar …
Sublim… ramai fara cuvinte….
P.S. : azi merg la bunici si iau cartile pe care ti le-am promis pentru Ionut… Maine seara iti voi spune ce carti am gasit :)
Multumesc, Adriana.
Multumescsi pentru carti, esti o draguta. Abia asteptam.;)
Cu cea mai mare placere… sper sa va fie de folos :)
În Galați avem palmieri, dar nu plânge nimeni după ei! :D
Cam asa se întampla si cu trandafirii din gradina mea!
Ai scris foarte frumos! Sincer ma gandeam la animale si nu la flori!
O zi faina Vienela!
spune-le soptit ca merg doar la culcare, inveliti cu o plapuma groasa si alba, iar cand se vor trezi odihniti, totul va fi verde crud, gata de noi povesti ;)
Te-a cuprins melancolia toamnei :)
Cât de frumos! Nu mi-am dat seama că era povestit din prisma trandafirilor, până la final. Superb!
Eu unul nu prea intelesesem despre ce e vorba, ma gandeam la niste persoane, ceva … la final mi-am dat seama ca era vorba de trandafiri :D
Comentariu de tip cenzor literar/jurnalistic, (ca exista si e voie sa existe, chiar si pe Internet, dupa parerea mea, chiar si pe Romania/lb romana post 1989, numai ca, dupa cum a remarcat si dl Marin Sorescu cu oarecare nostalgie REALA, NU ironica, imediat dupa Revolutie, “O, cenzori de alta data, oare unde sunteti acuma ?”):
Eu sincer nu prea cred ca copiii “rasfatati si miorlaiti” care “se cearta pe jucarii” sunt chiar “veseli si fara griji” in realitate, numai ca poate au sau poate resimt altfel de griji si altfel de stress.
In legatura cu situatia mea personala, (pe care o mentionez ca sa se vada clar ca nu am conflicte de interes deosebite ci chiar sunt sau incer sa fiu cat se poate de impartial cand indraznesc sa fac acest comentariu), eu pot sa spun sincer ca am fost un copil ff rasfatat, insa nu am avut parte de jucarii nenumarate pt ca nici nu am cerut pt ca nici nu aveam imaginatia sa cer atatea jucarii ca oricum nu stiam ce sa fac cu ele, (desi sunt sigur ca daca ceream, precis mi s-ar fi procurat fie de catre parinti sau bunici, fie de catre Mos Nicolae sau Mos Craciun), iar de certat cu altii pe jucarii nu m-am certat niciodata…
…insa eu am asa o grija fata de copiii lumii sa nu fie ei cumva neintelesi, sau intelesi altfel decat sunt in realitate, sau, mai ales, sa NU le fie imaginea, (deosebit de puternica la nivel de impact mediatic), utilizata in mod oarecum neetic de CLISEU PR fara acordul lor, ca totusi si grupul copiilor rasfatati si miorlaiti au niste drepturi, si niste caracteristici, si pot fi supusi si ei stressului sau, Doamne fereste, exploatarii, nu numai grupul copiilor “saraci si cinstiti” si “nemiorlaiti”, ca tot copii sunt…
…zau, sincer cred ca nu este prea frumos sa raspandim conflicte politice de clasa valabile pt adulti, utilizand imagini de copii, (decat daca au vreun scop clar enuntat educativ constructiv util pt cineva anume, si nu am remarcat ca textul de mai sus este unul de tip educativ, ci doar simplu literar de interes sec XVIII-XIX, pe cand ALTA era situatia reala a copiilor, si alta era imaginea copiilor fata de adulti, si ALTELE erau interesele jurnalistice larg educative si politice, si chiar literare, cu totul altele decat cele evoluate pe lit si jurnalismul sec XX, nemaivorbind de cele de azi din sec, totusi, XXI).
======
Sorry daca m-am exprimat in mod obscur si neinteligibil, in general textul de mai sus e deosebit de frumos si de agreabil…dar m-a deranjat sincer acea juxtapunere de Om bogat/Om sarac transpusa la nivel de Copil bogat miorlait si presupus rasfatat in mod injust si nemeritat sau incompetent/Copil sarac presupus liber si totodata si nerasfatat, ca TOTUSI nu era vorba de povestea Print si Cersetor in acest text, era vorba, mi s-a parut, de nostalgia dupa Copilarie, si in legatura cu aceasta nostalgie, (efectiv chiar la nivel omagial fata de pana si dl Turgheniev, nu numai atatia altii, care au scris nostalgic despre Copilarie), sincer zic ca, dup aparerea mea, SI copii rasfatati si miorlaiti AU dreptul de a se simti nostalgici, NU numai copii saraci si presupus nemiorlaiti, desi desigur, se pot simti nostalgici in alte moduri sau dup alte lucruri.
Clarificare: Imi permit sa fac astfel de comentarii fata de blogger-ul Vienela TOCMAI pt ca apreciez talentul ei literar autentic la un nivel real deosebit de inalt…ca daca nu as resimti ca il are, zau daca as citi ce ar scrie ea si zau daca m-as si simti tentat sa aduc si critici si cenzuri uneori…desigur, la nivel de joaca de timp liber total amator, nu la nivel deosebit de serios sau competent…desi STIU ca trebuie sa rezist acestor feluri de tentatii, ca NU sunt bune/utile nici pt mine nici pt nimeni altcineva in mod particular…dar in orice caz NU trebuie interpretate ca un fel de critica la persoana, NICI ca doritoare de demoralizare generala de tip “negativ”, ci numai la TEXT.
Ce frumos, ai scris! P.S R_Aspirant are multa rabdare zau :)
Hai ca m-am trezit avocatul pietrelor si pe ele le deranjeaza frigul si soarele, la urma urmei si pietrele mor numai ca o fac foarte lent iar la ora aia nimeni nu isi mai aduce aminte de tineretea lor. Cumva pietrele sunt nedreptatite, nimeni nu sufera cand mor pentru ca nimeni nu le cunoaste bine :)