Vă vom spune povestea noastră, ca pe o doină îngânată la ceas de seară, când stelele clipesc vesele pe cerul întunecat, când totul e pustiu şi rece, când foşnetul ierbii se aude clar in linistea orasului Ploiesti.

Ne-am născut în aceeaşi zi, boboci firavi ai măicuţei noastre, acum bătrână şi speriată. Am vrea să o liniştim, să-i spunem că nu regretăm nimic, că scurta noastră viaţă ne-a adus multe bucurii, că am simţit în fiecare clipă dragostea ei, dorinţa şi puterea de a ne ocroti.

Dar vouă vă putem spune mai multe. Am crescut în mijlocul oraşului, într-un loc plin de praf şi de mirosuri nu prea delicate, pericolul ne-a fost mereu tovarăş de drum, ajutându-ne să devenim puternici. Am fost admiraţi, am fost la un pas de a fi răpiţi de lângă buna noastră mamă, am fost bătuţi de ploi şi vânt.

Ne-am bucurat de splendoarea florilor din jur, flori care fermecau privirile şi atrăgeau hoţii iubitori de frumos. Ne-am amuzat pe seama oamenilor grăbiţi, atât de grăbiţi încât riscau să îşi piardă viaţa traversând strada în viteză, printre maşinile care goneau turbate.

Am stat de vorbă cu cerşetorul de la semafor care plângea amintindu-şi de tinereţea pierdută, de toate visurile năruite ca un castel de nisip, de ruşinea şi chinul pe care le îndura acum, de răutatea celor din jur.

Am invidiat pietrele nebăgate în seamă de nimeni care îşi duc viaţa într-o mare familie, fără teamă şi fără să se vaite. Pe ele nu le deranjează frigul nopţii, nici soarele arzător, nu simt nici foame, nici sete.

Am văzut peste drum de noi copii jucându-se în parc, i-am văzut certându-se pe jucării, răsfăţaţi şi miorlăiţi, copii care nu ştiau ce este greul, care credeau că viaţa este datoare să le ofere tot ce vor. I-am invidiat şi pe ei puţin, pentru că erau veseli şi fără griji.

Poate ne veţi condamna aflând că am invidiat şi iedera căţărătoare, ce devine tot mai frumoasă pe măsură ce îmbătrâneşte, care îşi schimbă culorile în fiecare anotimp.

Am invidiat şi bălăriile, iarba căreia nimeni nu îi acordă importanţă, care se ridică după ce este călcată de picioare viguroase, care zâmbeste soarelui, înălţându-şi capul să îl salute.

 Vă invidiem pe voi, cei care rămâneţi, acum când toamna a venit, parcă prea grăbită, iar noi ne stingem în braţele triste şi fără vlagă ale mamei noastre. S-a dus frumuseţea noastră, nimeni nu se mai opreşte să ne admire, nimani nu aude doina noastră, a trandafirilor albi din centrul Ploieştiului.

 

Să nu ne uitaţi!