Călcam pe covorul de frunze veştede şi parcă fiecare dintre ele îşi cânta povestea vieţii, o doină tânguitoare, îngânată la ceas de seară. Aveam senzaţia că frunzele îngălbenite spuneau chiar povestea mea, căci bine mai semăna culoarea tenului meu cu cea afişată de ele. Strângeam mâna bărbatului şi îl priveam în ochii verzi-albaştri, convinsă că lângă el toate problemele au o rezolvare, mai devreme sau mai târziu. Nu puteam concepe să aduc pe lume copilul în asemenea condiţii. Şi mai era atât de puţin până când aveam să devin mamă…
Străbăteam aleea pustie dintre blocuri, îndreptându-ne spre serviciu, în tura de noapte. Vântul tomnatic ne şuiera pe la urechi, crengile golaşe ne salutau plângând, luna ne călăuzea paşii. Îmi auzeam maţele chiorăind de foame, un soi de tobe ce acompaniau doina frunzelor, acoperind orice alt gând. Dormisem întreaga zi, încercând să uit că patronul nu ne plătise de atâta amar de vreme, că frigiderul era gol, că prin cămară bătea vântul, că portofelul rupsese de mult logodna cu banii.
Primii paşi făcuţi pe câmpul ce lega oraşul de satul în care lucram. Crengi trosnind sub tălpi. Întuneric. Până şi luna parcă ne părăsise. Zgomote pe care nu le puteam identifica. Frig pătrunzător ce muşca din trupul înfometat. Braţul lui înconjurându-mi umerii. Zâmbetul meu aproape resemnat. Lumini ce străluceau în depărtare. Picături de ploaie se amestecau nedefinit cu lacrimile pe care nu le mai puteam opri. Nu aşa îmi imaginasem că e viaţa de femeie măritată, viitoare mămică.
La intrarea în satul adormit, o idee mi-a încălzit inima. “Poate că la pauza de masă aş putea spune că poftesc la ceva bun, din ceea ce vor avea colegii mei. Ah, stai, că nici lor nu le-a dat salariul. De unde bani de mâncare?”… În curte, agitaţie mare. Patronul cumpărase o remorcă plină cu struguri, să facă vin. Am întins mâna spre un ciorchine cu boabe aurii şi i-am simţit privirea rece. Zâmbetul mincinos încearca să şteargă prima impresie, dar fără succes. Lacrimi de ciudă îmi străluceau în ochi de parcă ar fi fost diamante.
Omul acesta, egoist şi parşiv, nu are bani pentru salarii, dar are neruşinarea de a-şi face vin sub ochii noştri înfometaţi. Toamna lui este îmbelşugată. În toamna noastră chiorăie maţele. Cândva, în viitor, într-o duminică de septembrie din 2014, mă voi gândi să îi dăruiesc parfumul Chanel Platinum Egoiste, dorindu-mi ca ghimbirul din notele de vârf să îi vorbească despre cartofii pe care i-am furat de la el, din lăzile aliniate în faţa casei, în dimineaţa aceea ploioasă, pe când eram însărcinată cu Ionuţ, pe când el probabil dormea neîntors, obosit de munca depusă cu strugurii.
Poveste scrisă pentru Clubul condeielor parfumate, în amintirea unor zile grele din toamna de demult, cu gândul la un om ce nu a meritat nicicând respectul angajaţilor săi…
Să aveţi o toamnă îmbelşugată, dragi prieteni!
O poveste trista de toamna, de orice anotimp.Din pacate, saracia ne doboara pe multi.Sper ca asa zisii patroni sa primeascaa ce merita.
Iti doresc zile senine!
Poate că a fost îmbelșugată toamna acelui ins îmbuibat, dar nu cred că a fost veselă. Cum să se poată bucura de ceva, când nu observa strălucirea arămiului anotimp și pe cea din ochii tăi de viitoare mamă?! Oamenii ăștia nu se pot bucura de nimic, mi-e silă și milă de ei.
Nu merită un parfum atât de bun, chiar dacă numele i se potrivește. Merită un parfum numit ”dispreț”, dar nu s-a făcut niciodată.
Să ai o toamnă bogată! :)
Niciodată o firmă nu va avea succes dacă patronatul nu-şi respectă angajaţii!
trist…..
Ce poveste tristă despre contraste de viaţă, de toamnă..
Parcă mi-a amintit de Zaharia Stancu, cu strugurii culeşi de oameni cărorra li se puneau botniţe.
Dacă ai timp, Vienela, te invit pe la mine, pentru o idee ce mi s-a părut demnă de a fi preluată.
Nu am vrut sa iasa prea trista, pentru ca acea perioada nu m-a doborat, ba chiar din contra, as putea spune. :)
Acum, dupa atatia ani, traiesc cu impresia ca tocmai asta ii era bucuria. Cand se simtea deasupra muritorilor de rand, cand isi putea dovedi ca toti sunt la mana lui…
Hi, hi, poate ca un parfumier va trebui candva sa inventeze si parfumuri care sa povesteasca prin arome despre caracterul celor ce le vor folosi. :)))
Ba sa stii ca i-a mers bine. Obisnuia sa bage zazanie intre angajati, sa faca multe chestii de care altora le-ar fi rusine.
Stii, acum nu imi mai pare chiar asa trista, poate pentru ca timpul a estompat multe dintre senzatiile de atunci.
A trecut… Trist este ca asemenea lucruri inca se mai intampla in tara noastra. :(
offf, ce poveste ai scos tu din tolba cu amintiri… totusi eu cred ca cercul este rotund si ca, la un moment dat, in viata, i-a venit si acelui om randul sa plateasca tributul. cum zice si Mirela, parfumul nu merita sa il primeasca. dar probabil il “rasplateste” viata.
Se stie ca satulul nu crede la cel flamand, spune o vorba din batrani. Intr-adevar, o poveste trista dar foarte frumos scrisa.
De curiozitate: mai stii ceva despre acel ins? Patronul…
Buma seara.v-am citit comentariul de pe mixy.ro despre practica la vie. Cum faceati mustul acolo? Am fost si eu la fel în practica la struguri, dar n-am avut parte de must…
Buna ziua!
Mustul pe care l-am baut in practica facuta la vie e de nerecomandat in anul 2017. Inca ma mai intreb cum de nu am patit nimic. :D
Strugurii culesi erau adunati in remorca unui tractor. Baietii urcati in remorca pentru a lua galetile calcau in picioare strugurii. Toti erau incaltati cu cizme de cauciuc pline de noroi, balega de animale etc. Pe la coltul benei se prelingea zeama strugurilor. Acolo statea permanent o galeata, ca nu cumva bunatatea de must sa se piarda. La finalul zilei licoarea se impartea celor care doreau. Fiecarei camere (in care erau cazate cate 8 elevi) ii revenea cam o treime de galeata. Nu conta ca transportam lichidul pana la camera in galeata plina de frunze, boabe mucegaite de struguri, betisoare si pamant. :D Strecuram mustul printr-un tricou curat, il lasam sa se decanteze cat ne spalam si mergeam la masa, apoi il beam. :))))