Călcam pe covorul de frunze veştede şi parcă fiecare dintre ele îşi cânta povestea vieţii, o doină tânguitoare, îngânată la ceas de seară. Aveam senzaţia că frunzele îngălbenite spuneau chiar povestea mea, căci bine mai semăna culoarea tenului meu cu cea afişată de ele. Strângeam mâna bărbatului şi îl priveam în ochii verzi-albaştri, convinsă că lângă el toate problemele au o rezolvare, mai devreme sau mai târziu. Nu puteam concepe să aduc pe lume copilul în asemenea condiţii. Şi mai era atât de puţin până când aveam să devin mamă…

Străbăteam aleea pustie dintre blocuri, îndreptându-ne spre serviciu, în tura de noapte. Vântul tomnatic ne şuiera pe la urechi, crengile golaşe ne salutau plângând, luna ne călăuzea paşii. Îmi auzeam maţele chiorăind de foame, un soi de tobe ce acompaniau doina frunzelor, acoperind orice alt gând. Dormisem întreaga zi, încercând să uit că patronul nu ne plătise de atâta amar de vreme, că frigiderul era gol, că prin cămară bătea vântul, că portofelul rupsese de mult logodna cu banii.

Primii paşi făcuţi pe câmpul ce lega oraşul de satul în care lucram. Crengi trosnind sub tălpi. Întuneric. Până şi luna parcă ne părăsise. Zgomote pe care nu le puteam identifica. Frig pătrunzător ce muşca din trupul înfometat. Braţul lui înconjurându-mi umerii. Zâmbetul meu aproape resemnat. Lumini ce străluceau în depărtare. Picături de ploaie se amestecau nedefinit cu lacrimile pe care nu le mai puteam opri. Nu aşa îmi imaginasem că e viaţa de femeie măritată, viitoare mămică.

La intrarea în satul adormit, o idee mi-a încălzit inima. “Poate că la pauza de masă aş putea spune că poftesc la ceva bun, din ceea ce vor avea colegii mei. Ah, stai, că nici lor nu le-a dat salariul. De unde bani de mâncare?”… În curte, agitaţie mare. Patronul cumpărase o remorcă plină cu struguri, să facă vin. Am întins mâna spre un ciorchine cu boabe aurii şi i-am simţit privirea rece. Zâmbetul mincinos încearca să şteargă prima impresie, dar fără succes. Lacrimi de ciudă îmi străluceau în ochi de parcă ar fi fost diamante.

Omul acesta, egoist şi parşiv, nu are bani pentru salarii, dar are neruşinarea de a-şi face vin sub ochii noştri înfometaţi. Toamna lui este îmbelşugată. În toamna noastră chiorăie maţele. Cândva, în viitor, într-o duminică de septembrie din 2014, mă voi gândi să îi dăruiesc parfumul Chanel Platinum Egoiste, dorindu-mi ca ghimbirul din notele de vârf să îi vorbească despre cartofii pe care i-am furat de la el, din lăzile aliniate în faţa casei, în dimineaţa aceea ploioasă, pe când eram însărcinată cu Ionuţ, pe când el probabil dormea neîntors, obosit de munca depusă cu strugurii.

Poveste scrisă pentru Clubul condeielor parfumate, în amintirea unor zile grele din toamna de demult, cu gândul la un om ce nu a meritat nicicând respectul angajaţilor săi…

Să aveţi o toamnă îmbelşugată, dragi prieteni!

aranjament de toamna