Toţi am avut momente în viaţă când am fost respinşi de un iubit(iubită), de un prieten, de un angajator sau pur şi simplu de unnecunoscut. Şi chiar dacă am continuat să zâmbim, pentru a nu lăsa durerea să iasă la suprafaţă, în interior eram negri de supărare.
      Întrebările dădeau năvală: cu ce am greşit, ce nu i-a plăcut la mine, de ce nu am procedat în alt fel, ce fac acum?
      În clipele alea ne pierdem încrederea în propriile forţe, suntem supăraţi pe lume şi pe noi.
      Apoi uităm că doare, uităm de lacrimile vărsate.

 

Nu ne amintim nici măcar atunci când, la rândul nostru, respingem alţi oameni din diverse motive. Nici o clipă nu ne gândim că poate există o soluţie de compromis, că poate am fi putut evita rănirea unui om.

Voi încercaţi să menajaţi oamenii când nu îi mai doriţi alături?