Învăţam vers cu vers precum un papagal plictisit, fără să le acord importanţă, fără să ştiu ce se ascunde sub învelişul lor subţire. Cu toate astea, mă emoţionam de fiecare dată când recitam sau cântam, parcă intuind că este vorba de ceva important, de ceva proiectat să mişte şi munţii, nu doar un copil sensibil. Că îl auzeam în casă, la şcoală sau la genericul televiziunii, vocabularul meu limitat şi faptul că istoria era pentru mine ceva abscons nu mă lăsau să pricep sensul îndemnurilor. Degeaba strigam cât mă ţinea gura

“Ca doi brazi într-o tulpină,

Ca doi ochi într-o lumină…”,

că tot ascunsă îmi rămânea ideea. Nu puteam vedea cu ochii minţii cum amândoi am putea fi de-o mamă, de-o făptură şi de-o samă. Care amândoi? A fost nevoie să mai treacă timp, să mai cresc puţin şi să mi se explice vers cu vers pentru a-mi da seama că totul avea un înţeles, că unirea aceea era ceva important şi că munteanul acela nu era un singur om. Ce ştiam eu despre spiritul românului, despre patriotism sau despre Milcovul din

“Vin-la Milcov cu grăbire

Să-l secăm dintr-o sorbire,

Ca să treacă drumul mare

Peste-a noastre vechi hotare.”?

Fără explicaţii din partea părinţilor sau a educatorilor, de unde ar fi putut înţelege sensul versurilor un copil care nu cunoştea istorie şi geografie? Abia când tata mi-a spus că Milcovul este un râu care separa cândva Moldova de Muntenia, am început să văd tabloul şi să înţeleg. Tot el mi-a explicat că acest râu a despărtit cele două principate până la unirea din 1859. Nu ştiu cât de uşor sau de greu mi-a fost să înţeleg ideea că secarea râului dintr-o sorbire însemna distrugerea graniţei care separa ţărişoarele, însemna însăşi unirea dorită de popor, prin vocea poetului.

Cu siguranţă ştiu doar că mult mai târziu am aflat şi înţeles ce este aceea o metaforă şi tot atunci m-am lămurit pe deplin în legătură cu Hora Unirii şi metafora din versul “să-l secăm dintr-o sorbire”. Aveam un părinte răbdător, care nu se lăsa până când nu era convins că am priceput. Nu ştiu de unde mi-a venit ieri gândul că Ionuţ nu m-a întrebat niciodată ce înseamnă “să-l secăm dintr-o sorbire”.

Imediat i-am cerut să-mi spună ce înţelegea el din acest vers când era mic. S-a uitat la mine ca la un nebun şi mi-a spus că a trecut întotdeauna peste el fără să îi acorde atenţie şi că a priceput singur când a mai crescut. M-am simţit prost ştiind că am greşit, că am lăsat ca unele lucruri să treacă pe lângă copilul meu fără să i le explic. Cine ştie câte alte nelămuriri o fi avut în copilărie, cu câte nelămuriri o fi intrat în adolescenţă…