Între noi erau vreo patru ani și un caiet de matematică plin cu desene. Desene făcute cu pixul pe ultima pagină, în orele când mă plictiseam de indescifrabila geometrie și de severa profesoară care nu își bătea capul cu fiecare mediocru al clasei. Din când în când, degetele ni se întâlneau pe foaie. Ale lui erau calde. Se încolăceau ca din întâmplare peste ale mele. Atunci uitam formulele abia învățate. Mă lăsam în voia simțurilor adolescentine. Visam cu ochii deschiși.
Mama intra în sufragerie și mă găsea zâmbind prostește. Îl întreba dacă servește o cafea. Naturală. El mulțumea politicos, cu ochii măriți de uimire. În vreme ce apa se încălzea în ibric, îmi povestea despre nechezol. Glasul blând căpăta accente de-a dreptul tăioase. Erau în el durere, furie, revoltă. Avea puterea de a mă stârni. Dacă mi-ar fi dat o armă în acele clipe, aș fi ieșit să îndrept lucrurile. Dar furia lui se potolea rapid, de îndată ce aroma cafelei naturale se răspândea în casă.
Își aprindea o țigară. Sorbea din cafea cu o plăcere evidentă. Cu o mișcare scurtă dădea pe spate șuvița rebelă care tot încerca să îi ascundă ochii de un albastru senin; albastrul vacanțelor de vară. Întindea mâna spre creionul prea bine ascuțit (ah, cât uram creioanele care aproape sfâșiau hârtia!) și mă readucea pe pământ, la lecția de geometrie. Trișam fără pic de rușine și, evident, fără pic de minte. Mă foloseam de memorie pentru a repeta ceea ce el încerca să îmi explice, în vreme ce gândurile îmi zburau libere, neîncorsetate de prisme, perpendiculare sau piramide. Toate tindeau către plus infinit și-un zâmbet mai încolo. Prefăcut se încrunta când observa că demonstrațiile sale mă lăsau rece. Înțelegeam mai multe din felul în care mă privea, din felul în care îmi atingea degetele, din felul în care sorbea cafeaua naturală primită în vremea lui nechezol.
L-am revăzut acum câțiva ani. Turna cu găleata afară. Mă ascundeam sub o umbrelă veche, îndoită de vânt. O secundă a fost suficientă. I-am zărit șuvița rebelă, acum turtită de ploaie. I-am zărit albastrul vacanțelor de vară din ochi. I-am zărit zâmbetul inconfundabil. M-am întrebat dacă mai are degetele calde și dacă mai știu ele să se încolăcească peste alte degete. Apoi am lăsat privirea în jos și am trecut grăbită, sperând că nu m-a observat. Ce sens ar fi avut să distrug farmecul acestor amintiri (din vremea lui nechezol) cu întrebări banale?
Ce amintiri din vremea lui nechezol au readus la viață colegii mei, puteți afla intrând la Eddie.
Cineva, un barbat pentru care femeia insemna darul lui Dumnezeu, mi-a spus odata ca tine cu dintii de amintirea tuturor femeile care i-au facut inima sa tresara.
– Stii, intaia fata pe care am sarutat-o… nu o pot uita, nu am cum! mi-a spus el. Cand ma gandesc ca am avut si eu o data 14 ani, ea este acolo, in viata mea de atunci! :)
Mi- placut… si ce spunea el si… povestea ta!
vienela tu esti mereu tanara. te servesc cu un trabuc si o cafea italiana. doar urmeaza-ma in tihna !
Oare cum ar fi decurs viata noastra si amintirile despre ea, daca nu ar fi existat ” aroma nechezolului”?
Frumoase cuvinte Vienela si cred ca tare dragi!
O seara frumoasa!
Frumos, tare frumos! Iti poti imagina cum ar arata lumea daca toti barbatii ar gandi asa?
E o gluma? Sau o poezie ratata?
Sincera sa fiu, eu nu am prea multe amintiri legate strict de nechezol. Dar le pot fauri sau pot (cum am si facut, dealtfel) sa va sugerez voua sa povestiti, pentru a afla mai multe despre cum era “aroma nechezolului”. :)