Mă întrebam cândva ce anume îi determină pe unii să devină vânători, să hăituiască şi să ucidă animale nevinovate. Au trecut de mult vremurile în care  omul vâna pentru a se hrăni, pentru ca familia să îi supravieţuiască, cel puţin în anumite zone ale pământului.

După ce am aflat povestea lui Charlie Vandergaw, fost vânător împătimit, transformat brusc în mare iubitor de urşi, am ajuns să mă întreb când era mai uman, mai limpede la cap şi mai responsabil. Am urmărit timp de trei ore o emisiune despre acest om şi despre pasiunea care i s-a transformat în obsesie.

După ce a vânat mulţi ani urşii din Alaska, Charlie a trecut în extrema cealaltă, de mare iubitor şi apărător de urşi. La cabana ascunsă într-o pădure din sălbăticia Alaskăi, unde îşi petrecea şase luni din an, se adunau familii de baribali şi urşi grizlly, dornici să se înfrupte din crochetele cu care Charlie îi atrăgea. A petrecut neştiut de nimeni mai mult de 15 ani în compania urşilor sălbatici, hrănindu-i şi jucându-se cu ei.

 

 

Când vestea despre Paradisul urşilor a ajuns la urechile populaţiei şi ale autorităţilor, situaţia s-a schimbat total. Legea interzice hrănirea animalelor sălbatice, iar el o încălca zi de zi. Oamenii s-au revoltat, temându-se că urşii, obişnuiţi cu hrana primită fără efort, vor începe să viziteze şi alte cabane, punându-le vieţile în pericol. Autorităţile l-au percheziţionat, l-au urmărit, l-au avertizat să se oprească.

 

 

Mă uitam la filmuleţe şi mă temeam clipă de clipă pentru viaţa acestui om, care stătea liniştit pe scaun în mijlocul familiilor de urşi, de parcă ar fi fost singur în curte. Îi intrau în casă, stăteau cu el la masă, îl însoţeau chiar şi la wc-ul din curte, unde nu avea uşă, iar uneori îl loveau mai tare decât era el dispus să recunoască. Cameramanul Richard Terry, cel care a petrecut un întreg sezon alături de Charlie filmându-l, a primit un musafir în wc-ul din curte şi s-a ales cu izmenele sfâşiate, asta după ce un alt urs îl muşcase de picior.

Charlie Vandergaw refuză să se lase comparat cu Timothy Treadwell, cel care a fost omorât şi mâncat parţial de urşii grizlly pe care îi urmărise şi studiase timp de 13 ani. Susţine că el nu merge în căutarea urşilor, ci aşteaptă ca ei să vină pe teritoriul său, iar asta face diferenţa dintre viaţă şi moarte. Îi ştie pe toţi, le-a pus nume, le cunoaşte comportamentul şi îi stăpâneşte cu un simplu băţ. Sau, mai corect spus, făcea toate astea înainte de a se hotărî să închidă Bears Haven, acum câţiva ani, când şi-a dat seama că este prea bătrân pentru această joacă (are mai mult de 70 de ani). Probabil a fost influenţat şi de amenzile usturătoare pe care le-a primit, ca şi de sentinţa de închisoare cu suspendare primită.

Rămâne întrebarea: cum ajunge un om într-o asemenea situaţie? Ce îl poate determina să îşi rişte viaţa clipă de clipă, trăind alături de animale sălbatice imprevizibile?