Scrisesem mult în acea zi. Mă ocupasem şi de treburi fără legătură cu blogul. Seara m-a găsit extrem de obosită, motiv pentru care mi-am făcut cadou o ceaşcă de cafea. Revenisem la starea de zombi ce vrea să facă multe, dar nu poate din cauză că e prea amorţit. Îmi pierdeam vremea pe facebook, urmărind cum fiecare îşi posta propriile gânduri, fără să se uite în stânga sau dreapta, la gândurile celorlalţi. Mă minunam de natura umană.

Deodată, mi-a iesit în cale o poezie ce conţinea cuvântul sminteală. Cât timp trecuse de când nu îl mai întâlnisem. Oare chiar mai folosesc oamenii acest cuvânt sau a intrat în patrimoniul poeţilor contemporani publicaţi (sau nu)? Cobor încă puţin pe pagina de facebook şi întâlnesc poetul nebun al Matildei. O idee trăsnită îmi scurtcircuitează creierul. Ca în transă, în următorul minut selectez conştiincioasă câte un cuvânt de la fiecare prieten.

Nu orice adunătură de litere. Aleg doar cuvinte nu foarte des întâlnite în vorbirea uzuală. Degetele gonesc pe tastatură, într-un vârtej cu aromă de sminteală. Ce glumă nebună voi face! Oare îşi va da seama vreunul dintre cititorii mei că nu există nici o carte, că totul a fost scris de mine într-o joacă? Se vor deranja măcar să caute printre indicii sau să cerceteze internetul în căutarea acelor fragmente? Vor gusta aroma de sminteală?