Dezamăgiri care afectează sufletul

Cel mai tare m-au dezamăgit rudele. Probabil pentru că la ele aveam cele mai multe pretenții. Suntem un neam relativ mare, chiar dacă împrăștiat prin întreaga lume. Români get-beget, cu un comportament tipic. Atâta timp cât ești învingător, te aclamă ca pe Împăratul Universului. După ce ai căzut, ești doar un căcat urât mirositor.

Norocul meu este că am blog. Mi-am putut revărsa aici supărările, dezamăgirile și durerile, ca să nu o iau razna. Am încercat să fiu o doamnă, dar nu cred că mi-a ieșit, căci vreo două verișoare mi-au dat block pe facebook după ce au citit. Noroc că ne cunoșteam doar virtual, altfel probabil aș fi suferit cu adevărat.

Textul buclucaș, o confesiune care a mai alungat din viața mea câteva persoane. Sunt simple dezamăgiri, dar ele mi-au afectat într-un fel sau altul sufletul

Știu că nimeni nu te poate dezamăgi atât de tare pe cât o fac cei la care ții, cei de la care ai pretenții și așteptări. Cum ar spune Guess Who:

“Dar nu-i nimic,

Sunt consolat de mic,

Tu ești conștient ce zic,

Nu ne-am născut în locul potrivit”,

iar unii nici măcar în familia potrivită.

Am cunoscut pe cineva cu mulți ani în urmă. Un om care provenea dintr-o familie mare, foarte unită. Nu aveau prieteni. Nu le trebuiau alți oameni. Erau prieteni între ei. Se sprijineau la nevoie unii pe alții. Făceau petreceri unde doar rudele lor aveau acces. Fiecare persoană din acel neam știa totul despre oricare altă persoană din neamul lor. Nimeni nu judeca, nimeni nu rupea rândurile.

Ca mulți alții înaintea mea, mă întreb de ce nu ne putem alege familia în care să ne naștem. Poate că am avea mai puține dezamăgiri în viață. Sau poate e doar o amăgire pentru a mângâia sufletul.

Punând pe hârtia virtuală aceste gânduri, mi-am amintit adevărul. Cel mai tare m-am dezamăgit eu pe mine. E firesc, cel puțin în opinia mea de om sincer, dintr-o bucată, care are curajul de a recunoaște când greșește. Am greșit când am fost leneșă, când am amânat lucruri, când am fost încrezătoare în persoane care nu meritau, când am folosit expresii frumoase în conversațiile unde oamenii meritau doar disprețul meu profund, când am închis ochii pentru a nu vedea că cel mai bun prieten al meu era de fapt doar o prefăcută care își vedea propriul interes.

M-am dezamăgit pe mine când am ținut privirea înainte, uitând că trebuie să fiu atentă la cei din jurul meu. În loc să mă gândesc la cum să memorez poeziile fără efort, aș fi putut să mă concentrez pe cum să memorez oamenii care mi-au făcut rău, ca să nu le mai permit și altadată să mă dezamăgească.

În zadar suspin și sufăr, căci faptele sunt consumate. Mama s-a străduit de când eram mică să mă învețe ce înseamnă să fii diplomată, însă rareori mi-a ieșit. De cele mai multe ori, am dezamăgit și/sau am fost dezamăgită. Încă mai visez la o prietenie ca în poveștile din cărți, fără ca totuși să o caut. Cei mai buni prieteni ai mei rămân soțul, copilul și câinii. În ei am încredere deplină.

În ultima vreme nu m-am simțit prea bine. Am zăcut în pat, de multe ori cu febră, tremurând din toate încheieturile din cauza frisoanelor. Dar, atunci când febra scădea, am avut timp suficient să mă gândesc la mine, la oameni, la dezamăgiri care afectează sufletul, care m-au marcat într-un fel sau altul. Nu, nu alții sunt vinovați pentru dezamăgirile mele, ci eu, că le-am permis să o facă. Am fost de atâtea ori naivă. Am avut încredere deplină în specia umană. Și-s atât de bleagă, încât încă mai am încredere. Nu e asta cea mai mare dezamăgire?

Mă întorc la activitățile mele de zi cu zi în vreme de lockdown. Aveți grijă de voi și nu-i lăsați pe alții să vă umple sufletul cu dezamăgiri de tot felul.

Iată una mică, dar importantă – Onix a reușit să îmi distrugă definitiv și iremediabil maimuțoiul din poză.