Cum mi-am învățat copilul să citească?

Este o întrebare pe care multă lume mi-a pus-o, probabil din cauză că părinții cu greu își mai pot convinge copiii să deschidă o carte. Răspunsul meu este simplu, dar nefolositor celor care au copiii deja mari. Când băiatul meu era foarte mic, în afară de jucării îi dădeam în fiecare zi cărți cu poze. Îl învățam să dea pagină cu pagină cu grijă, ca să nu rupă foile. Îi citeam povești, poezii și versuri din cântece pentru copii.

Când copilul a împlinit doi ani, am început să îl învăț mici poezii. Îi explicam că trebuie rostite cu intonație și el mă imita. În fiecare seară, când ne băgam în pat, îi dădeam lui o carte cu poze, iar pentru mine luam o carte care mă interesa. Mă opream des și îl întrebam ce a văzut în carte, ce i-a plăcut, ce și-ar mai fi dorit să vadă. Îi povesteam pe scurt, în cuvinte simple, despre ceea ce citisem în cartea mea.
elefant.ro
Cred ca nu împlinise trei ani când l-am învățat literele. Îi plăcea să caute prin cărți fiecare literă nou învățată. Îmi aducea cărti din bibliotecă și mă întreba ce scrie în ele. Seara continuam să îi citesc povești, dar și să citesc din cărțile mele. Părinții sunt cel mai bun exemplu pentru copiii lor. Pe la patru ani putea deja să citească silabe și tare se mai bucura când le găsea prin cărți. Devenise dependent.

Nu aveam cu cine să îl las acasă, iar la grădiniţă îmi era greu să îl duc, în primul rând din cauza programului pe care îl aveam la serviciu, aşa că îl luam cu mine.  Învăţase să citească şi, când obosea de atâta joacă, se aşeza lângă mine pe un scaun şi deschidea o carte. Pentru că îşi făcuse obiceiul de a lua “la serviciu” măcar o carte, deşi avea doar 5-6 anişori. La fiecare salariu, mergeam ţinându-ne de mână prin oraş, să cumpărăm cărţi pentru copii. Printre primele cărţi de care îmi aduc aminte că le-a citit au fost Colţ Alb şi Chemarea străbunilor, ambele scrise de Jack London. Nu conta câţi bani ne mai rămâneau pentru alte activităţi, important era să aibă ce să citească “devoratorul de cărţi”, cum îi spuneam pe atunci.

Mai târziu, după ce a închis ultimul volum din seria Harry Potter, de J. K. Rowling, a decis că nu va mai citi niciodată, pentru că nimeni nu va putea să egaleze talentul scriitoarei britanice. Şi s-a ţinut de cuvânt câţiva ani. Până când a descoperit cărţile ştiinţifico-fantastice. În această vacanţă a citit mai multe decât mine, ne-am luat şi la întrecere, să vedem care termină primul cartea Cowl, scrisă de Neal Asher. A terminat-o înaintea mea. Ne face o plăcere deosebită să discutăm pe marginea cărţilor, la sfârșitul fiecărui capitol şi mai ales după ce le terminăm. Dar în vara asta nu am cumpărat nici măcar o carte, ci doar am împrumutat de la bibliotecă.

 Acum vreo doi, trei ani ne-am întâlnit întâmplător cu o veche cunoştinţă şi am stat un pic la bârfă. Doamna avea o carte în mână, abia cumpărată împreună cu ziarul Adevărul. Atât eu, cât şi Ionuţ, am început să ne dăm cu părerea despre carte, iar doamna ne-a oprit, spunând că nu îşi cumpără cărţile pentru a le citi, ci pentru a-şi face o bibliotecă frumoasă, de care să se mire toţi cei care o vizitează. Nici eu, nici copilul meu nu avem obiceiul de a jigni oamenii, dar răspunsul ei a fost atât de surprinzător, încât ne-am uitat unul la celălalt şi am început să râdem. Nu ştiu ce a înţeles din râsul nostru, pentru că s-a scuzat repede şi a plecat.

Voi ce părere aveţi? Oamenii mai cumpără cărţi? Din ce motive credeţi că le cumpără?