Despre reguli

Nu îmi plac regulile, când sunt prea multe sau prea stricte, nu-mi plac mai ales când îmi îngrădesc libertatea, aducând aproape de zero orice inițiativă interesantă. Nu-mi plac regulile nici când se aplică unora, lăsându-i pe ceilalți să facă ce și cum vor. Nu-mi place să discut în contradictoriu mult timp, mai ales dacă argumentele aduse mi se par puerile. Consider că e pierdere de timp, risipă de energie și motiv de scos nervii din sertarul unde îi țin încuiați cu lacăte mari.

A nu se înțelege că nu le pricep rostul. Regulile sunt necesare, absolut necesare. Fără ele, lumea ar fi un haos și nu ne dorim asta, nu? Dar e normal ca, uneori, să trăim cu impresia că anumite reguli ne îngrădesc. Eu, una, așa simt. Ce fac în astfel de situații? În primul rând calculez opțiunile, pentru a vedea care mi se potrivește cel mai bine. Uneori consider că este mai bine să mă supun, chiar dacă nu îmi convine. Alteori refuz cu îndârjire să accept regulile emise de alții.

În acest caz prefer să mă fofilez sau să-mi spun răspicat durerea, în funcție de motivele care au trezit în mine nevoia de răzvrătire. M-am obișnuit cu mine așa. Nu îmi pun întrebări nici măcar atunci când majoritatea decide că regulile sunt reguli și trebuie respectate. Știu că undeva, prin circuitele mele, ceva este defect. Când aud cuvântul reguli mi se trezește dorul de ducă. Aș pleca în lume și mi-aș căuta peștera în care să mă ascund … de lume. Aș căuta pădurea care să îmi învelească nervii în crengile ei generoase.

De ce urăsc uneori ceea ce se întâmplă în țara în care m-am născut? Pentru că legile ei sunt respectate numai de fraieri. Nu ați simțit niciodată asta? Nu ați văzut de atâtea ori oameni care zâmbesc superior, știind că nimeni nu îi poate atinge, deși nu respectă regulile? Mie îmi vine în acele clipe să fac legi noi, să schimb cu totul ceea ce se petrece sub ochii noștri aburiți de probleme minore, să le șterg cumva rânjetul de pe fețe. Nu pot schimba asta și nu văd unde-i rezolvarea, așa că aleg să îmi trăiesc viața cât de liber posibil.

Aleg să respect numai regulile care nu îmi dau senzația că sunt închisă cu gratii, că am cătușe la mâini sau gardieni care să îmi spioneze mișcările. Ba chiar le respect și în acest caz, dacă ceea ce primesc în schimb îmi aduce o stare de bine compensatorie. Pas cu pas, gând cu gând, îmi dau seama că nu regulile mă deranjează, ci nerespectarea lor de către toți cei ce ar trebui să se supună. Nu mă deranjează nerespectarea regulilor, cât mă deranjează faptul că, pentru aceeași greșeală, unii sunt pedepsiți, iar alții nu. Mă deranjează tratamentele preferențiale. Îmi trezesc dorul de a pleca departe, departe de tot ce mi-ar putea aminti că am fost pe aici…