Sunt câţiva ani de când am auzit prima dată despre team building. Am trecut rapid peste cuvintele care nu îmi spuneau mare lucru şi am ascultat povestea depănată de fosta mea colegă de serviciu. Se angajase la o altă firmă, după o ceartă cu şefa şi o demisie răsunătoare, despre care s-a vorbit pe la colţuri o săptămână, iar acum, după mai mult de un an, venise să ne vadă şi să ne povestească aventurile prin care trecuse. Nimerise atât de bine, încât eram toţi albi de invidie. Am întrebat-o în şoaptă dacă se mai fac angajări la firma respectivă. Răspuns negativ.

Ne-am pierdut pauza de masă privind pozele aduse de fosta colegă, am uitat să fumăm, atenţi la ceea ce ne spunea. Avea un şef tânăr şi pretenţios, care oferea salarii mari şi avea cerinţe pe măsură. Atunci când era mulţumit, când treburile se desfăşurau aşa cum plănuise sau chiar mai bine, patronul nu ezita să îşi recompenseze angajaţii. Îşi dorea ca în firma lui toţi să fie prieteni şi să se ajute la nevoie, ba chiar încerca să îi ţină uniţi şi în timpul liber. Colabora cu o agentie evenimente, agenţie ce îi scutea de multe griji atunci când aveau de făcut prezentări. Agenţia se ocupa de aspectele logistice, de momentele artistice, de mediatizarea evenimentelor, de tot ceea ce ar fi avut nevoie pentru reuşită.

Tot această agenţie, care se ocupa de organizari evenimente, le pregătea şi petrecerile din luna august, când firma se închidea pe o perioadă de două săptămâni. Atunci cuvântul de ordine era team building, iar emoţiile angajaţilor creşteau cu fiecare zi. Locaţia era întotdeauna alta, dar mereu la fel de atrăgătoare şi ofertantă. Patronul lor înţelegea perfect importanţa uniunii dintre salariaţii săi şi făcea tot posibilul pentru ca oamenii să se simta bine, să se cunoască cu bune şi rele, să aibă încredere unii în alţii, ca echipa să fie închegată şi pregătită pentru orice obstacol.

Am văzut poze făcute pe munte, momente haioase de la întrecerile dintre angajaţi, i-am văzut lucrând pe echipe în diverse jocuri şi am regretat că nu am fost cu o secundă mai isteaţă, să îmi fi dat demisia în ziua în care fosta mea colegă ne părăsise. Poate că atunci aş fi prins şi eu un loc în echipa lor, poate că aş fi aplaudat şi eu văzând spectacolele de entertainment oferite de dansatori evenimente. Era un concept nou, despre care nu ştiam nimic. Ne-a lămurit fosta colegă. Este vorba despre o trupă de balet, IUNO dance, care oferă trei momente coregrafice, urmate de trei reprize antrenante de “follow me”, în care invitaţii (aici angajaţii firmei) devin parte activă din spectacol. Pierdusem trenul şi altul nu se mai vedea la orizont, aşa că nu îmi rămânea decât să îmi felicit fosta colegă pentru norocul care dăduse peste ea.