Timp de aproape doi ani, băiatul meu a fost topit după un joc de strategie, numit Conquer. Ne distram mult pe seama lui, dar începusem să mă şi tem,  văzând că totul în mintea lui se raporta la CP. Într-o zi la masă, după o altă scumpire, încerca să calculeze de câţi CP ar avea nevoie pentru a cumpăra o pâine. Atunci cred că şi-a dat seama cât a mers de departe şi a mai redus perioada de joacă, încercând şi alte jocuri.

 

 

Îşi făcuse o prietenă din Filipine cu care vorbea tot mai mult, care îl ajuta în joc, ea având un level mult mai mare, ca într-un final să înceapă să vorbească şi pe mess.

Devenise curios, ar fi vrut să o vadă cum arată, dar fata nu îşi punea poza la avatar. Tot ce ştia despre ea era că avea 18 ani (cu doi mai mult decât avea el), că o chema Catherine, că locuia în Filipine şi vorbea foarte bine limba engleză. Bine-nţeles că toate astea puteau fi false.

Dar noi profitam şi râdeam de el, întrebându-l ce ar face dacă s-ar trezi cu ea la uşă. Îi spuneam că s-ar putea să fie foarte urâtă, grasă, cu ciupituri de vărsat pe faţă, cu ochelari şi sigur cu ochii oblici.

Într-o seară, urmăream un documentar despre Filipine pe Discovery şi am aflat care este delicatesa preferată de acel popor insular. Ouă de raţă ţinute 18 zile la clocit, până când bobocelul se formează, dar nu are încă oasele tari, mâncate crude, cu puţin oţet.

 

 

Atât ne-a trebuit. Am râs zile întregi pe seama lui şi a Catherinei, imaginându-ne diverse situaţii în care ei s-ar fi întâlnit pentru a servi acest balut, oul de raţă înainte de eclozare, despre care se spune că ar fi un puternic afrodisiac.

Între timp lucrurile s-au schimbat, el şi-a făcut prietene în viaţa reală, probabil şi Cati, cum îmi plăcea mie să îi spun, şi-a găsit vreun iubit, că nu mai vorbesc.