Delicată floare

Din câte ştiu, ursitoarele nu s-au gândit (sau deranjat) să îmi ofere vreo însuşire aleasă atunci când m-am născut. Era linişte. Doar lacrima de fericire a mamei se auzea curgând pe un obraz. Cu celălalt ochi, cel ce râdea, îmi privea trupul fraged şi nu contenea a se mira de frumuseţea mea. “Copilă dragă, delicată floare, mi-aş dori să creşti înaltă şi curată! Roua dimineţii să îţi spele pielea diafană şi soarele blând să îţi şteargă orice lacrimă!

Puf de aur să ai pe gene şi dreaptă să poţi sta mereu în faţa vieţii! Să ai întotdeauna prieteni lângă tine şi gingăşia ta să cucerească orice inimă! Chiar şi aşa, fragilă cum vei fi, să poţi doborî orice obstacol, de vei dori!”, mi-a urat mama, în simplitatea ei. Ruga i-a fost ascultată…

Delicată floare, povestea abia începe, i-am spus… Lasă vântul verde să te atingă, lasă copiii să te rupă, lasă bătrâneţea să te cuprindă… şi mai vorbim… Vei putea rămâne oare până la final tot atât de fragilă şi la fel de puternică?

 

 

Cu ochii fixați în zare, am simțit cum timpul curgea printre degetele mele, aducând cu el amintiri și încercări. Într-o zi, vântul verde a venit să mă atingă, iar eu l-am primit cu brațele deschise. Mi-a șoptit povești despre locuri îndepărtate și aventuri neștiute, iar eu am ascultat cu inima deschisă, gata să înfrunt orice provocare.

Copiii m-au răpit în jocurile lor, m-au modelat și m-au transformat într-o versiune mai puternică a mea însămi. Cu zâmbetul pe buze și inima plină de căldură, am continuat să cresc înaltă și curată, așa cum îmi dorise mama. Puf de aur pe genele mele m-a însoțit în fiecare clipă, iar dreaptă în fața vieții am stat, măsurând pas cu pas drumul meu.

Roua dimineții mi-a mângâiat pielea diafană, iar soarele blând a șters orice lacrimă din trecutul meu. Am avut prieteni alături de mine, iar gingășia mea a cucerit inimi în fiecare colț al lumii. În ciuda fragilității mele aparente, am doborât obstacolele cu hotărâre și am construit poduri între visuri și realitate.

Acum, în fața bătrâneții, privesc cu recunoștință la drumul parcurs. În fiecare rid și fiecare amintire, rămân o floare delicată, dar puternică. Așa cum mama mea își dorea, am crescut sub lumina soarelui și am înfruntat furtunile cu încredere. Povestea mea abia a început, iar cu fiecare pas, cu fiecare experiență, mă transform într-o versiune în continuă evoluție a propriei mele ființe.

Lasă vântul să mă atingă, lasă copiii să mă rupă, lasă bătrânețea să mă cuprindă… și totuși, voi rămâne mereu aceeași floare delicată, gata să înflorească în orice anotimp al vieții mele.

Nu mai retin pe unde am gasit aceasta imagine, insa stiu ca mi-a placut atat de mult, ca mi-am dorit asa tare sa existe in realitate flori cu petale transparente, incat le-as fi dedicat nu trei randuri intr-un articol de blog, ci poem dupa alt poem intr-o carte. O merita, as spune? Voi ce credeti?

De asemenea, as vrea sa va intreb ce parere aveti despre ideea din randurile de mai sus. Credeti ca omul isi poate pastra principiile, curajul si frumusetea sufleteasca (daca le are, desigur) pana la adanci batraneti sau viata reuseste sa ii ingenuncheze pe toti, rapindu-le putin cate putin tot ce aveau mai valoros, mai de pret? Putem noi, oamenii, sa ramanem pana la final la fel de puternici si deopotriva fragili?