De unde(-mi) vine dragostea de viaţă

O văd şi acum de parcă ar fi lângă mine. Fragilă, uşor adusă de spate, cu riduri fine deasupra buzei. Îmi spunea cândva o doctoriţă că aceste dungi apar după o anumită vârstă la fumători, semn că multe ţigări i-au tras în piept. Ea fumase întreaga viaţă şi nu avea de gând să-şi schimbe obiceiurile la bătrâneţe. Intra seara cu paşi uşori în bucătărie, mă privea pe jumătate amuzată, pe jumătate serioasă, îşi punea două degete deasupra gurii, imitând gestul de a fuma. Îi întindeam pachetul, o priveam cum trăgea cu sete din ţigară, aprindeam şi eu una. Mai târziu îi auzeam vocea răguşită. O şoaptă venită din dormitor, vocea bunicii care îşi recita una dintre puţinele poezii crestine pe care le ştia. 

O aşteptam în linişte să termine. Pândeam orice zgomot venit de acolo, căci avea un întreg ritual de seară. După ce îşi făcea rugăciunile şi se schimba în cămaşă de noapte (sau invers?), aprindea veioza, îşi ascundea picioarele îngheţate în plapuma sub care aşteptau sticlele cu apă caldă, deschidea cartea şi citea. Acela era momentul când îmi puteam permite să intru fără să o deranjez. Îi zâmbeam şi o întrebam, invariabil, ce carte citeşte. Într-una din seri mi-a răspuns simplu: Regina Margot. Am râs cu râsul unei tinere fără griji şi fără de rafinament.

-Maia, cum se potrivesc rugăciunile şi poeziile creştine sau ce mormăi tu în dormitor, cu ţigările şi cu Regina Margot, pe care am descoperit-o in roman nu tocmai femeie cuminte?

A pus zâmbetul deoparte odată cu cartea şi mi-a răspuns. Nu i-am uitat cuvintele, aşa cum nu îi pot uita chipul, şi gesturile, şi zâmbetele mereu amuzate şi senine.

-Credinţa mea este doar între mine şi Dumnezeu. Nu îi încalc poruncile, dar nici nu merg prin viaţă după dungile albe trasate de preoţi. Am citit biblia de multe ori. Unele părţi le ştiu pe de rost. Atât cât m-a ajutat Domnul să înţeleg din cartea sfântă, atât am înţeles şi am urmat în vorbă şi în faptă. Îmi fac rugăciunea de seară, căci aşa am învăţat când eram copil. De multe ori mai rămân un pic îngenunchiată pentru a-i povesti despre voi, despre mine, despre viaţă. Poate rostesc o poezie creştină, cum le spui tu, poate repet un psalm, poate doar tac, să îi pot auzi cuvintele. În rest, trăiesc la fel ca tine şi ca toţi ceilalţi…

Bunica mea (maia, după cum o strigam noi) s-a stins cu mulţi ani în urmă, chiar înainte ca eu să nasc băiatul. De la ea mi-au rămas cele câteva cuvinte de mai sus, dependenţa de cărţi (indiferent de tematică, de autor, de stil) şi dragostea pentru viaţă, pentru oameni, pentru cei cărora le pot întinde o mână de ajutor. De la ea mi-au rămas dependenţa de ţigări, dragostea pentru natură, curajul de a înfrunta viaţa, indiferent cât de dură şi de potrivnică ar părea ea la un moment dat. De la ea am învăţat să îmi urmez propriul drum, indiferent de ceea ce cred sau spun alţii în jurul meu.