Dacă ai fi invizibil oare soarele te-ar mai putea vedea? Ţi-ar mai bronza pielea? Dar ploaia, oare te-ar mai uda? Când ne plictiseam în casă, în zilele prea călduroase, când era un ger de crăpau pietrele sau când eram pedepsite, asta era unul dintre jocurile preferate de mine şi de sora mea in copilarie.

Cum ar fi dacă ai fi invizibilă? Ce ai face? Ne imaginam tot felul de situaţii,  făceam tot felul de scenarii şi mai ales ne descărcam de toate supărările acumulate. În primul rând ne-am fi răzbunat pe copiii mai mari de la bloc, pe cei care nu ne includeau în jocurile lor, pe motiv că eram prea mici. Am fi râs şi de vecinele pe care le deranjam cu gălăgia noastră şi care obişnuiau să ne pârască părinţilor. Nici profesorii nu ar fi scăpat de situaţiile ridicole în care i-am fi băgat pentru fiecare notă proastă, pentru fiecare mustrare, îndreptăţită sau nu.

Dar mie îmi plăcea cel mai mult să îmi imaginez locurile şi oamenii pe care curiozitatea m-ar fi împins să le vizitez, dacă aş fi fost invizibilă.

Vroiam să aflu cum îşi petrecea tatăl meu ziua la servici, pentru că în ultimii ani nu ne mai permitea să mergem cu el, mă interesa ce făceau alţi copii în casă în zilele cu plictiseală maximă(între timp am scăpat de plictiseală, mereu îmi găsesc ceva de lucru care să îmi facă plăcere), trebuia să ştiu ce vorbesc alţii despre mine în lipsa mea. Aş fi vrut să văd cum se fabrică anumite produse, despre care nu aveam nici o informaţie (mai ales prăjiturile de cofetărie, după care mă topeam), eram curioasă să aflu cum îşi aranjează alţii casele.

Eram mică şi cam prostuţă, nu găseam prea multe întrebuinţări unei asemenea puteri. Dacă stau să mă gândesc puţin, nici acum nu ştiu sigur ce aş vrea să fac dacă aş fi invizibilă. Singurul lucru pe care ştiu sigur că l-aş face ar fi să mă strecor în avioane, să mă pot plimba prin toată lumea fără grija banilor, iar asta mi-ar ocupa probabil tot timpul.