Ar fi pacat sa nu aduc aici comentariul pe care Alma mi l-a lasat la postarea din septembrie, ar fi pacat ca aceste informatii sa se piarda, asa ca va las cu ceea ce spunea bloggerita noastra despre universul japonez, despre teatru:
Majoritatea(nu mă indoiesc că există excepții) percepe universul japonez ca pe un univers complicat, cu măşti şi chimonouri somptuoase. Suntem „invadați de dialog” şi poate şi de-asta.Mă îndoiesc că cineva ar putea forma un ataşament puternic fața de literatura japoneză doar citind clasicii. Farmecul vine de la/din simțuri, iar acestea le-am căpătat mai întâi odată cu descoperirea Haiku-ului, dar nu intens. Silabiseam şi eu… Apoi, a urmat nô. Un aspect, specific teatrului nô, e modul în care merg actorii, dar cuvântul potrivit ar fi, mai degrabă, alunecă. Această alunecare se numeşte suriashi, care s-ar traduce „ tălpile care ling”, deoarece picioarele actorului nu părăsesc podeaua. Doar din când în când are loc o schimbare de ritm, ce creează un contrapunct şi atunci actorul ridică piciorul şi loveşte cu el de podea, iar datorită rezonatorilor plasați sub ea, sunetul se va auzi precum o furtună îndepărtată. O altă idee strâns legată de magia teatrului nô este acel joc interior al energiilor, ce continuă să curgă chiar şi atunci când acțiunea a fost încheiată, ceea ce în japoneză se numeşte io-în. Termenul desemnează sunetul ce se prelungeşte după bătaia unui clopot. Coregrafia din teatrul Nô are valențe specifice, mişcările nu sunt întâmplătoare, ci stilizate şi codificate. De exemplu, o mână ridicată lent la nivelul ochilor, dar fără să îi atingă, semnifică lacrimi. Mişcările unui evantai au şi ele nuanțe diferite. Când evantaiul este deschis şi ascunde masca e semn de somn. Dar evantaiul poate fi deschis, închis, ridicat deasupra capului, culcat la orizontală, aruncat în față, fiecare gest semnificând, pe rând, a asculta, a gândi, a privi luna, apa, etc. Femeia, Războinicul şi Bătrânul sunt trei tipologii umane de bază ce trebuiesc asimilate profund. La sfârşitul spectacolului Nô actorul se retrage şi nu revine cu masca în mână, ca în Occident. Spectacolul se încheie cu o enigmă : cine a jucat? Eu am jucat… într-un spectacol Bunraku(teatru de păpuşi tradiţional japonez) un duh aerian bătrân, partener de joacă al unui copil. Se numea Tengu şi presupunea trei mânuitori. Unul mânuieşte picioarele, unul mâna dreaptă şi unul mâna stângă şi capul. Eu am mânuit capul şi mâna. Însă, pentru a învăța Bunraku “pe bune” e nevoie de 10 ani pentru mânuirea picioarelor, 10-15 ani pentru mâna stângă şi încă 10 pentru cap, astfel că durata uceniciei este de mai mult de 30 de ani pentru a deveni maestru în arta Bunraku. Nouă ne-a luat o lună(şi-un soare, că nu prea am mai văzut lumina 30 de zile, căci munceam ca la balamuc să învăţ în 30 de zile cât alţii în 30 de ani). Deci cinci mâini animă păpuşa, ritmul general al mânuirii se stabileşte în funcție de ritmul respirației maestrului mânuitor. În cazul de faţă, eu. Mânuitorii au nume ce semnifică “apt de a schimba spiritul copacului” sau “ apt a da viață lemnului”.
Hai, că mi-am dat like singură, pentru început. Apoi, pentru cei din Ploieşti, spectacolul “Dragonul”, despre care povesteam, se joacă acolo, la Teatrul “Ciufulici”, cu doar o parte dintre actorii din distribuţia veche. Fără mine, adică. Chiar azi au avut o reprezentaţie, dacă nu mă înşel, de dimineaţă.
Ah, nu puteam eu sa public ieri articolul asta? 🙁
E normal ca teatrul japonez să ni se pară fad şi chiar să ne plictisească, fiindcă, în general, cultura asiatică este total diferită de cea a restului lumii.