De la iubire la fanatism e doar un pas, mult prea uşor făcut de unii oameni. Putem vedea această trecere la părinţii care îşi cocoloşesc excesiv copiii, la cei care transformă credinţa în bigotism, la cei care, din iubitori de animale, ajung să se transforme în fiinţe care urăsc orice om ce nu le împărtăşeşte pe deplin idealurile. Despre aceştia din urmă vreau să vorbesc astăzi. O asemenea fiinţă a reuşit ieri să mă scoată din minţi. Povestea:
Cu ceva timp în urmă am descoperit la un bloc vecin o pisicuţă ce era gata să fete. În prima clipă am crezut că este a unei doamne din acel bloc, pentru că obişnuia să îi miorlăie la uşă, să ceară mâncare. Apoi am aflat că este pisica blocului, adică a nimănui. Am scris pe blogul de pisici despre ea, am povestit şi pe grupurile iubitorilor de animale, în speranţa că cineva ar putea găsi o soluţie. La câteva zile, pisica a fătat. E adăpostită într-o cutie de carton acoperită cu folie de plastic, în faţa blocului respectiv.
Imediat au apărut câteva doamne dornice să ajute acest animal. Au căutat soluţii, au venit cu sfaturi, au dus vestea mai departe. Am apreciat sensibilitatea şi implicarea lor. Până ieri, când una a reuşit să mă enerveze maxim. Deşi îi explicasem clar că nu pot lua pisica şi puii în casă, ea continua să mă frece la icre cu mesaje în care îmi cerea să mă pun în locul bietei pisicuţe, îmi reproşa că sunt insensibilă, că nu am remuşcări din cauză că am lăsat pisica să fete afară, că nu vreau să îi dau adresa exactă a blocului (deşi doamna este din Timişoara). Ajunsese să se şi să mă întrebe dacă acela este numele meu real, dorea numărul meu de telefon, mai avea puţin şi îmi cerea datele din buletin.
“Nu exista nu poti, doar nu vrei! si asta o si demonstrezi din pacate”
Nu aşa se procedează! De la iubire la fanatism e doar un pas, iar doamna respectivă l-a făcut mult prea uşor. Este inadmisibil ca tu, o străină, să intri în viaţa mea cu bocancii, să mă judeci şi să îmi impui ce să fac cu familia mea, cu casa mea, cu viaţa mea!
Am învăţat nişte lecţii de aici:
-Când pot să ajut, să o fac fără să spun nimănui.
-Când nu mă simt în stare să ajut, să îmi văd de treaba mea.
-Să mă feresc cât pot de iubitorii de animale deveniţi fanatici.
..iubesc animalele dar nu iubesc ”iubitorii de animale”. Ma feresc sa iau parte la discutii sau ”rezolvări” cu surprize. Ti-amintesti de cainele bolnav pe care l-am ingrijit, luat de la astfel de oameni? In final, după 5 saptamani de chin am ramas doar cu gust amar şi nici măcar cu prea multă consideraţie din partea celor in cauza. De atunci fac ceva concret pentru animale, pe tarlaua mea, pe strada mea şi pentru vreun caz izolat care nu aduce discutii interminabile. Asa m-am ales cu Lupu-băiatu. Pentru restul…rămân alţii sau poate doar Dumnezeu, dar asta e. Succes şi cu proiectul acela cu Racoasa.
Intr-o zi va trebui sa iti povestesc si continuarea acestei aventuri… Este de domeniul fantasticului, de-a dreptul… :))) Am invatat atat de multe in saptamana ce a trecut…
Multumesc mult, Adriana!
…s-au intamplat atat de multe intr-un an de zile incat perceptia mea fata de destin, alegeri, iubiri diferite, oameni şi animale au alte intelesuri acum. N-as fi crezut, şi poate de asta nu mă mira nimic din absurdul unora. Imi vad de patratica mea, incercand sa ajut unde cred şi pot, firesc, fara efuziuni de sentimente. Decat sa ma amărăsc vorbind in contradictoriu cu oameni care oricum nu mi-ar intelege punctul de vedere atata timp cat are din start o altă directie, mai bine mă canalizez pe ceva ce imi aduce folos sufletului.
Cred ca fiecare dintre noi, cu fiecare noua clipa a vietii, isi da seama ca vede lumea cu alti ochi, ca poate ceea ce ieri era extrem de important astazi e nesemnificativ. Si invers…
Eu inca mai am de invatat la capitolul canalizare a energiei.
Oh, cat de bine ii cunosc pe acesti “iubitori”… :) Si eu prefer sa raman “in umbra”, sa ajut unde si cat pot tocmai pentru a evita astfel de discutii. Putini sunt cei care inteleg ca si atunci cand vine vorba despre animale “nu pot” e chiar “nu pot”. :)
Eu sunt la inceput de drum si abia acum deschid cu adevarat ochii spre ei. Sper din suflet sa nu ajung vreodata asa. :)
Si eu sunt de parere ca exista o limita in toate. Si mai sunt de parere ca un animal nu poate inlocui un copil, oricata afectiune esti capabil sa-i daruiesti. Iar de babe isterice (scuzati atributul) care se dau de ceasul mortii pentru vreun animalut, dar care in fapt nu fac nimic pentru acesta este plin pamantul, mult prea plin.
Uite, au fost multi ani in care spuneam, ori de cate ori vedeam femei cu prea multi caini sau pisici “un copil nu ar creste…”. Acum, ca am copilul mare, imi dau seama ca era o mentalitate gresita. El e mare, are prietenii lui, fetele lui si petrece tot mai putin timp cu mine. Uneori simt nevoia sa rasfat pe cineva si nu am nici un copil prin preajma. O pisica in casa e mai buna decat orice medic. :)))
Unii nu pot face copii, altii nu pot nici macar adopta… In plus, cand ai un animal in casa iti dai seama ca te poti atasa de el ca de un copil. Asta ca sa nu mai vorbim de cazurile de copii adoptati si crescuti cu iubire (sau chiar copiii tai) care, la maturitate, iti trag un sut in dos.
Imi iubesc cainele si as face orice pentru el, insa sunt constienta ca nu toti oamenii pot dormi cu un animal pe perna, pot pupa un animal in botic sau alte lucruri care mie mi se par normale. Nici eu nu sunt de acord cu astfel de comportamente. Trebuie sa ne mai gandim ca nu suntem noi buricul pamantului si altii au alte mentalitati decat ale noastre.
Sigur, sunt de acord ca fiecare om are ideile lui, placerile lui, fixurile lui. Dar ma enerveaza rau cand altii imi spun ce ar trebui sa fac eu in casa mea.