De ce valul se împrăștie pe mal…

Nu m-aș fi gândit niciodată că un lucru plănuit pentru săptămâna viitoare… mi-ar putea trezi atât de multe emoții, dar iată că se întâmplă în direct și în reluare, zi de zi și clipă de clipă, fără pic de răgaz. E semn că ies prea rar din orașul meu, că îmi ofer mult prea puține momente de relaxare departe de grijile cotidiene. Astăzi (3 iunie 2016)… aș vrea să zboare timpul mai repede. De fapt, unde zboară timpul, când zboară? Și cât de mari îi sunt aripile pe care le întinde către zări necunoscute?

Mă gândesc… să plec în căutarea răspunsurilor, să mărșăluiesc până acolo unde cerul se sărută cu pământul. Închid ochii și îmi imaginez scena: întinsă pe nisipul ud, mângâiată de soarele blând al dimineții, imortalizez clipa într-o fotografie preferată…, o fotografie de milioane… de like-uri, o fotografie virală. Mă întorc apoi în casă… și îmbătrânesc cercetând fiecare detaliu, în căutarea timpului pierdut.

Sper…să îmi iasă în cale melcul ce ascunde în adâncul său chemarea sirenului. Întâlnindu-l, mi-aș lipi urechea de casa lui și m-aș lăsa vrăjită de glasul venit din alte lumi. Poate aș uita că prin Ploieşti… nu-s prea multe de văzut, iar prin blogosferă… nu am destul timp să mă plimb. Poate aș răspunde sirenului cu un citat/proverb favorit… “Învățătura e ca înotul pe râu în sus: cum te-ai oprit, cum te aruncă valul înapoi”.

I-aș spune că pisicile mele…disprețuiesc apa. M-aș asigura astfel că nu le trage în abisul mării. Nici câinele meu…nu ar avea ce căuta acolo. Sirenul trebuie să fie numai al meu, să mă poarte în lumea lui și să îmi spună de ce marea e mare, de ce valul se împrăștie pe mal, de ce melcul îi păstrează cântecul ascuns în cochilia dură, de ce – dintre toate – m-a ales pe mine…

Într-o lume plină de mister și învăluită în valuri de adâncimi nesfârșite, marea dansează sub lumina argintie a lunii, dezvăluindu-și tainele unei iubiri veșnice. În această imensitate salină, întrebările noastre se pierd în ecoul melodiilor nescrise, iar răspunsurile se ascund în inima întunecată a abisului.

De ce marea e mare? E ca și cum inima naturii ar bate în ritmul său propriu, împrăștiindu-și iubirea până la marginile pământului. Fiecare val este o sărutare delicată, o mărturie a unei legături indestructibile dintre apele albastre și cerul fără sfârșit. Marea, ca o iubire nemuritoare, își croiește drum printre stânci și pământ, căutând mereu acel ceva ce-i lipsește, dar pe care îl găsește mereu în oglindirea strălucitoare a stelelor.

Valul, delicat și impetuos în același timp, se împrăștie cu gratie pe mal, așa cum inima îndrăgostită se răspândește în cuvinte dulci și atingeri tandre. Nisipul devine un covor de petale sărate, iar vântul, un îmbrățișare călduroasă ce le împleteste pe amândouă. În fiecare spumă se ascunde o poveste, o poveste de iubire ce se scrie și se rescrie neîncetat, fără ca vreodată cerneala să se usuce.

Melcul, ființa discretă care păstrează un cântec ascuns în cochilia sa dură, este ca o inimă rănită care își găsește alinarea în propriul său mister. În spirala sa nevăzută se ascund suspinele și râsetele, iar atunci când soarele răsare, melcul își dezvăluie secretul, lăsând lumina să pătrundă în adâncurile sale ascunse.

Așa cum iubirea nu poate fi înțeleasă în totalitate, nici misterele mării nu pot fi dezvăluite în întregime. Ele dansează împreună, într-un joc etern, unde fiecare undă și fiecare cochilie contribuie la simfonia naturii. Iubirea pentru această lume vastă și plină de enigme este ca o poezie fără cuvinte, un elogiu adus frumuseții efemere a existenței.

Jurnal de femeie simplă, pagina 92, are fotografia unui melc pământean, găsit prin Mica Romă.