Am vrut să am blog. Un loc doar al meu, unde să scriu tot ce îmi trece prin cap. Mai toate gândurile care îmi treceau pe atunci prin cap aveau legătură cu copilul și cu soțul meu. Ei erau stelele micului meu univers. Am vrut să am un loc unde să las, precum Neagoe Basarab, învățături către fiul meu. Mi-am dat seama în scurt timp că blogul nu este pentru așa ceva, mai ales dacă semnezi cu numele real și îți dorești să interacționezi cu oameni din întreaga lume. Pentru asta au fost inventate caietele și paginile web parolate, încuiate cu multe lacăte. M-am cenzurat. Mai apoi m-a cenzurat fiul meu, care nu se voia vedetă pe internet. Am scris despre mine, am scris despre lume, am inventat povești. Mi-a rămas sufletul mult prea încărcat. Băiatul a crescut. E ocupat să își trăiască viața. Nu are timp de poveștile mele. Știe că printre rânduri se ascund și învățături. Probabil va răsfoi blogul după ce nu voi mai fi. Sau nici măcar atunci.
Inima îmi era plină de iubire și nu aveam cui să o dăruiesc. Dincolo de partea de inimă destinată soțului și copilului, prietenilor și rudelor, mai aveam încă multă, multă dragoste de dat. Probabil era criza femeii mature care își vede copilul devenit adult și care tânjește după vremea când îl putea cocoloși. Prima pisicuță pe care am adus-o în casă a primit, pe lângă mâncare bună și îngrijiri atente, toată dragostea pe care o aveam disponibilă. Am scris pe blog când am găsit-o, am scris când a făcut nebunii, am scris când s-a simțit rău. Apoi am mai adus o pisică, și încă una, și un câine, și încă o pisică. Le dăruiesc toată dragostea mea. Le dăruiesc și mult din timpul meu liber. Petrec cu animalele mele mai mult timp de cât petrec cu copilul meu. E firesc să fie așa. E adult, are 22 de ani, nu mai stă în brațe la mami. Petrec cu animalele mele mai mult timp decât petrec cu soțul meu. E firesc să fie așa. El merge la serviciu.
Trecem zilnic prin multe întâmplări. Aș putea scrie romane întregi despre animalele mele, despre aventurile lor, despre bucuria pe care mi-o aduc. Nu o fac. Cine ar citi cărți despre animale? Prefer să scriu pe blog, să îmi revărs aici bucuria plină de a le avea. În plus, unele articole pot fi utile și altor persoane. Eu am răscolit internetul în lung și în lat după ce am adus prima pisică în casă. Voiam să știu totul, voiam să îi ofer ce e mai bun. La fel am procedat și când am adus câinele. Voi continua să scriu pe blog despre animale. Poate că voi scrie și în alt fel, să fiu de folos oamenilor, să le povestesc prin ce am trecut, unde am greșit (a se vedea papilomatoza virală la câine) și unde am făcut bine. Acestea sunt motivele pentru care scriu pe blog despre animale.
E foarte frumos sa scrii si sa impartasesti bucuria pe care ti-o aduc micutii tai. :*
Sper sa placa si altora. Dar as scrie oricum, chiar de nu ar citi nici macar un om. :)
eram ieri la tara a murit un vecin, a fost dus de tineri la oras, insa la ora inmormatarii, cainele de la tara a dat niste latrate de parca a innebunit.
Offf…