De ce oare mi-ai arătat ce înseamnă dragostea, dacă acum o iei și pleci?

Un obiect ascuțit, nu mai rețin exact care, îmi zgâriase chipul chiar sub ochi. Nimic grav, după cum s-a dovedit mai târziu. Important pentru mine era doar că reușisem să ajung, cu greu, la ceea ce mă tentase, făcându-mă să risc. Îmi amintesc de parcă a fost ieri, cu toate că au trecut puțin peste trei ani de la întâmplare: era alb, rotund și strălucea de grăsime în soarele arzător al amiezii. L-am ascuns sub un tufiș. Nu mi-e rușine să vă spun că eram înfometat și că abia așteptam să mă înfrupt din el. Probabil asta aș fi făcut dacă nu apărea tocmai atunci EA. După standardele umane, s-ar putea spune că era o țopârlancă – s-a lăsat pe vine și m-a fluierat în plină stradă, fără să îi pese că își va strica reputația. După standardele canine, era o tipă mișto, care știa cum să atragă un câine.

Am lăsat în boscheți osul de vită, comoara pentru care luptasem din răsputeri printre muștele și gunoaiele de la ghenă, și am alergat, legănându-mă, către vocea blândă care suna ca o promisiune. Mâna cu degete subțiri s-a întins spre mine. Atingerea m-a înfiorat. Cu ochii larg deschiși a mirare am întrezărit, prin portița care mi s-a crăpat în suflet, ce înseamnă dragostea. Inima îmi bătea nebunește, tot mai tare, cu fiecare nouă mângâiere sau vorbă de alint. Devenise, fără să știe, cea mai importantă ființă din viața mea. Deja îi promisesem, în gând, că o voi urma oriunde va merge, chiar și la baie.

Visul mi s-a spulberat repede. Vocea blândă s-a transformat în rugăminți, apoi în plânset. Nimic nu îl putea îndupleca pe cel care insista, în telefon, să lase naibii câinele acolo unde l-a găsit și să plece acasă. Am urlat cum nu urlasem niciodată și cum nu am mai făcut-o de atunci. I-am mușcat degetele, i-am lins ochii plini de lacrimi, i-am sărit în brațe. Vorbele ei calde nu însemnau nimic, dacă alegea să mă părăsească la tomberonul unde mă găsise. M-au lungit în iarbă, distrus. De ce oare mi-ai arătat ce înseamnă dragostea, dacă acum o iei și pleci? Urletele mele îi însoțeau fiecare pas. Întorcea des capul, parcă dorind să se asigure că rămân acolo. Ochii ei continuau să fie plini de promisiuni. Promisiuni mincinoase, mi-am spus și m-am trântit cu botul pe labe în zdrențele pline de purici care fuseseră aduse lângă tomberon.

Nemâncat, devastat sufletește, am adormit așa cum adorm puii de câine la patru luni. Somnul mi-a fost agitat. Am plâns după ea mult, am rugat-o să se întoarcă, am alergat pe urmele ei. Încă mai plâng în somn uneori, când o visez. M-au trezit mâinile ei puternice, cu degete subțiri. Fără pic de efort m-a ridicat de la pământ, m-a luat în brațe și m-a adăpostit la piept tocmai când a început ploaia. Mă mir cum de nu mi-a explodat inima de atâta fericire. Poarta spre dragostea necondiționată era larg deschisă, iar eu, Bruno, maidanezul-tomberonez-imperial adunat de la o ghenă de gunoi, tocmai intram pe ea.

PS 1: Pe 8 mai s-au împlinit trei ani de la această întâmplare. Continuăm să fim nedespărțiți (de nouă luni locuim în Scoția) și să ne iubim necondiționat.

PS 2: Cel care susținea acum trei ani în telefon că “nu ne trebuie câine”, tati al meu, mă iubește astăzi ca pe soare.