Dame scoborâte parcă din alte vremuri, cele patru îşi fac veacul la mansardă, locul unde căldura verii le ţine într-o veşnică toropeală, iar întunericul nopţii le adăposteşte fărădelegile. Nimeni nu ştie cum au ajuns acolo şi nimeni nu are curajul să le alunge. Prin sat circulă o poveste macabră despre iubiri neîmpărtăşite, crunte răzbunări, ochi fantomatici sclipind în noapte şi slujitori terorizaţi mergând cu capetele plecate.

Legenda spune că bufniţa s-ar fi cocoţat când era lună plină pe cea mai înaltă creangă a stejarului. Ochii ei mari au sfredelit până în adâncul budoarului de la mansardă. A privit, a cântat scurt, strident, de trei ori câte trei, înfiorând toată suflarea satului, şi a zburat încotro a purtat-o vântul de miazănoapte. Bătrânii satului s-au strâns la sfat, încercând să desluşească ultimul mesaj lăsat de bufniţă.

Dama de ghindă şi-a întins picioarele lungi peste preşul ţesut cu multă vreme în urmă. Cu gesturi lascive şi-a lins, una câte una, unghiile bine pilite, le-a admirat îndelung şi, cu glas răguşit, a întrebat: Ce ziceţi, suratelor? Lăsăm noaptea să treacă sau întindem capcana, să prindem un flăcău vânjos? Dama de pică a căscat, plictisită. Dama de cupă a zâmbit provocator şi a făcut un mic semn. Dama de caro s-a ridicat, şi-a aranjat cu graţie rochiţa cu model nedefinit, şi-a verificat în ciobul de oglindă machiajul, a pus coatele pe geam şi a dat drumul unui sunet prelung, amestec de dorinţă şi seducţie, ca un cântec de sirenă împrăştiat în noapte.

Să punem ceaunul la foc, strigă dama de ghindă, aţâţată. Să aruncăm în el ierburile amare, ficatul crud, ochiul de sticlă, gâtul putred rămas sub policioară şi ce-o mai scrie în cartea de magie. Vă rog, fără ierburi, rosteşte timid dama de caro. Data trecută am avut crampe cumplite până la ziuă după ce am gustat licoarea. Taci, tu, că poţiunile astea nu au nici un efect dacă nu pui în ele toate ingredientele notate în grimoar, rosteşte printre dinţi dama de cupă, iritată la culme, în vreme ce aruncă în ceaun restul scârnăviilor. Clocoteşte, clocoteşte! ţipă în extaz dama de pică.

Din mijlocul încăperii se ridică un abur gros, fetid, ameţitor. Damele, intrate în transă, se rotesc, se răsucesc, se contorsionează, rupând în zbaterea lor pânzele de păianjen ţesute prin colţuri de mansardă. Strigătele lor excitate răsună până departe, dincolo de satul adormit. Blestemul să cadă asupra celor care, cu voie sau fără de voie, urmăresc dansul vrăjitoarelor! Ochiul să se transforme în sticlă şi să se rostogolească până la noi, urechea să se înfunde şi să duduie, gura să cânte celor din jur, iar şi iar, aceleaşi vechi cuvinte vrăjite:

Pe la urechi

Cântec străvechi,

Pe la gură

Murătură,

La picioare

Talpa mare,

Pe la burtă

Doar o turtă,

Pe la gene

Multă lene.

Dansul se opreşte brusc. Dama de cupă face semnul mult aşteptat. Îşi trece rapid mâna prin păr, aranjându-l. Se întinde pe pat, săltând puţin rochia din care încă se mai împrăştie aroma de lavandă. După ea, toate celelalte dame se întind pe unde apucă, luându-şi chipuri zâmbitoare. Pentru o clipă, lumina de la parter pare să se estompeze. O umbră trece furişată prin dreptul ei. Un servitor deschide uşa de la intrare. Se aud paşi pe scări. Cineva gâfâie. Damele uită să clipească. Uşa mansardei se deschide. El intră. Cu mâna dreaptă îndepărtează o pânză de păianjen. Le priveşte pe rând, uimit. Ele se ridica încet, neauzit. Mâinile se întind spre trupul tânăr şi viguros…

mansarda dans vrajitoare

dame de caro, ghinda, cupa si pica

Poveste inspirată de fotografia făcută de soţul meu şi de cele patru dame pisici din casa mea.