Cuvintele îmi sunt haină, hrană, balsam. M-aș fi căutat în zațul de pe fundul ceștii, însă cafeaua zilelor noastre e limpede precum o idee meditată de subseară și până la crăpatul zorilor, când mi se reamintește că-s datoare la clopoțel c-o deșteptare. M-aș fi găsit, poate, în fluturatul de eșarfă, însă primăverile de atunci erau ploioase și mă intimidau cu albul lor pur.
Uneori, când inima-mi preaplină de cuvinte tic-tăcuia pentru zarzării în floare și pentru câte un ochi de bou (superbe flori, nu-i așa?), grupul de clovni care-mi păzea onoarea apărea din senin de aprilie și îmi strica ploile. Câte o bobiță cristalină îmi rămânea totuși agățată de gene, ca un nasture prins într-o singură ață, fragilă, pe haina vieții.
O lacrimă face cât o mie de cuvinte, îmi șoptea poetul pe care îl găzduiesc în suflet, un bătrân cu inima de copil și pași de uriaș. A fost, săracul, la un pas de moarte după o încondeiere cu vaci, cearșafuri și alte lighioane înspăimântătoare ieșite din bula cu aer stătut a puritanilor.
Cuvintele îmi sunt haină, hrană, balsam. Fără ele, probabil viața mea ar fi fost un dezastru
L-am resuscitat cu greu și m-am temut că și-a pierdut verva și unicitatea când mi-a spus, abia trezit din moartea clinică: ferește-mă, fato, de prieteni, că de dușmani mă feresc singur! I-am arătat ochiul umezit de cele o mie de cuvinte. Știa deja că mă vând prin ele, că mai fac și împrumuturi pe la băncile de litere, că sunt capabilă a etira fiecare propoziție a vieții până departe, spre infinit.
E înțelept poetul meu. A trimis vaca să pască departe, pe meleaguri unde iarba-i mai grasă și unde nici o pisică (ori motan) nu poate ajunge pentru a-și face jocul.
Mai are el, bătrânul, o vorbă ce îmi place: după ce ai mâncat toată prăjitura, nu scuipa și nu spune că a fost amară, că te vor râde și îți vor pune poza într-un chenar, la panoul rușinii, mai ales dacă în urmă-ți lași ambalajul strălucitor ce-ți poartă amprenta inconfundabilă. De câte ori e treaz poetul, mă urc cu el în leagăn și mă las purtată de visare spre tărâmul unde cuvintele nu dor și nu rănesc până la sânge.
Pe vremea când îmi purtam cele o mie de cuvinte agățate pe o geană (de lumină), slovele mi s-au întors, bumerang furios, împotrivă. Le-am adunat fir cu fir, le-am tocat mărunt, le-am amestecat cu sare și piper, ca într-un drob pentru paștele mă-sii, apoi le-am scos la vânzare sub diferite forme: în buchete de câte 12, parfumate, sclipitoare, colorate, triste, vesele, sincere, amăgitoare, inocente.
Mi-am făcut din ele scut, și arme tăioase, și cazemate fortificate, și am jurat să nu mă mai las mușcată de vipere cu coarne pe frunte. Cuvintele îmi sunt haină, hrană, balsam.
Dacă ai timp, poate vrei să citești și:
Sunt rece și arogantă. Spune-mi despre tine…
Câteodată nu este de ajuns să vrei…
Să învățăm iubirea și respectul de la animale!
Cuvintele laudative din comentarii nu fac bine
Cuvinte topite în sărut. Plecare
Textul scris în 444 de cuvinte nu participă la nimic. E doar o amintire și un omagiu adus celei care almanahește cu talent blogosfera și-un anumit concurs de creativitate.
“Şi între timp ne-ntemeiem pe ură,
Ne urmărim, ca să ne facem rău,
Venin universal în stare pură
Şi fiecare cu aportul său.” Adrian Păunescu – Umanitate sub escortă
;)
Unele lucruri participă fără să fie înscrise undeva şi cântăresc, precum unele sunt înscrise, dar atârnă.
:D Le-am observat…