Se întoarce obosit de la serviciu, se opreşte în faţa blocului, se uită pentru o clipă la copiii adunaţi pe trepte, ridică ochii spre cerul senin, descalecă de pe bicicletă şi merge până în dreptul fiului său. Îl priveşte cu un zâmbet ciudat, făcându-i pe copii să îşi închipuie că ar fi băut.

-Mai stai afară? îl întreabă calm pe băiatul care dă semne de teamă.

-Aş mai sta puţin, răspunde cu o jumătate de gură copilul.

-Nu te-ai plictisit?

-Nu, nu m-am plictisit.

-Cuuum, nu te-ai plictisit?

-Ba da, m-am cam plictisit…

-Atunci hai în casă!

Cam aşa arătau întâlnirile dintre ei. Cu fiecare zi care trecea, băiatul părea tot mai speriat de tatăl care îmbătrânea şi îşi pierdea răbdarea. Asta nu îl împiedica totuşi pe copil să se plimbe cu băţul în mână pe stradă, să adune chiştoace înţepându-le cu acul montat în vârf de băţ şi să le fumeze în curtea grădiniţei de copii de peste drum. Cu cele două fete, tatăl era mereu blând, uita de severitate şi uneori de ironii. Parcă le lăsa mai multă libertate, deşi noi bănuiam că le “educă” în casă. Cea mică era mai mult băiat decât fetiţă. Se căţăra în toţi copacii, înjura, se bătea cu băieţii, făcea ceea ce fetele evitau să facă, tot ceea ce era interzis.

Fata cea mare era liniştită, parcă prea liniştită. Ieşea foarte rar din casă şi întotdeauna se întorcea cu obrajii în flăcări. Prefera să stea la geam, să se uite la noi cum ne jucăm. Ne mira hărnicia ei exagerată. În fiecare zi a vacanţei de vară scutura de la balcon toate păturile din casă, toate cearşafurile şi toate preşurile, privindu-ne de sus, cu tot dispreţul de care era capabilă, de parcă am fi greşit jucându-ne. Privirile îi erau returnate în aceeaşi formă când ieşea afară şi dădea cu bâta în baltă sau susţinea că vorba lungă e sărăcia omului ori de câte ori nu avea răspuns la întrebările noastre.

Despre băiat şi sora cea mică nu mai ştiu nimic. Pe fata cea mare o văd zilnic prin cartier, uneori la magazinul unde lucrează, alteori pe stradă, cu copilul de mână. Este mereu serioasă, nu zâmbeşte şi nu priveşte pe nimeni în ochi. Nici spre copil nu se uită. Îl ţine de mână şi merge cu gâtul ţeapăn, cu privirea fixată spre orizont, înecată în gânduri sau poate golită de ele. Copilul o urmează cu pasi mari, încordat şi serios. O studiez pe furiş, întrebându-mă dacă nu cumva seriozitatea aceasta este consecinţa tratamentului din copilărie primit de la părinţii prea scorţoşi şi chiar din partea noastră, a copiilor răutăcioşi ce profitau de fiecare scurtă apariţie a fetei pentru a se distra.