Skip to main content

Cuuum, nu te-ai plictisit?

Se întoarce obosit de la serviciu, se opreşte în faţa blocului, se uită pentru o clipă la copiii adunaţi pe trepte, ridică ochii spre cerul senin, descalecă de pe bicicletă şi merge până în dreptul fiului său. Îl priveşte cu un zâmbet ciudat, făcându-i pe copii să îşi închipuie că ar fi băut.

-Mai stai afară? îl întreabă calm pe băiatul care dă semne de teamă.

-Aş mai sta puţin, răspunde cu o jumătate de gură copilul.

-Nu te-ai plictisit?

-Nu, nu m-am plictisit.

-Cuuum, nu te-ai plictisit?

-Ba da, m-am cam plictisit…

-Atunci hai în casă!

Cam aşa arătau întâlnirile dintre ei. Cu fiecare zi care trecea, băiatul părea tot mai speriat de tatăl care îmbătrânea şi îşi pierdea răbdarea. Asta nu îl împiedica totuşi pe copil să se plimbe cu băţul în mână pe stradă, să adune chiştoace înţepându-le cu acul montat în vârf de băţ şi să le fumeze în curtea grădiniţei de copii de peste drum. Cu cele două fete, tatăl era mereu blând, uita de severitate şi uneori de ironii. Parcă le lăsa mai multă libertate, deşi noi bănuiam că le “educă” în casă. Cea mică era mai mult băiat decât fetiţă. Se căţăra în toţi copacii, înjura, se bătea cu băieţii, făcea ceea ce fetele evitau să facă, tot ceea ce era interzis.

Fata cea mare era liniştită, parcă prea liniştită. Ieşea foarte rar din casă şi întotdeauna se întorcea cu obrajii în flăcări. Prefera să stea la geam, să se uite la noi cum ne jucăm. Ne mira hărnicia ei exagerată. În fiecare zi a vacanţei de vară scutura de la balcon toate păturile din casă, toate cearşafurile şi toate preşurile, privindu-ne de sus, cu tot dispreţul de care era capabilă, de parcă am fi greşit jucându-ne. Privirile îi erau returnate în aceeaşi formă când ieşea afară şi dădea cu bâta în baltă sau susţinea că vorba lungă e sărăcia omului ori de câte ori nu avea răspuns la întrebările noastre.

Despre băiat şi sora cea mică nu mai ştiu nimic. Pe fata cea mare o văd zilnic prin cartier, uneori la magazinul unde lucrează, alteori pe stradă, cu copilul de mână. Este mereu serioasă, nu zâmbeşte şi nu priveşte pe nimeni în ochi. Nici spre copil nu se uită. Îl ţine de mână şi merge cu gâtul ţeapăn, cu privirea fixată spre orizont, înecată în gânduri sau poate golită de ele. Copilul o urmează cu pasi mari, încordat şi serios. O studiez pe furiş, întrebându-mă dacă nu cumva seriozitatea aceasta este consecinţa tratamentului din copilărie primit de la părinţii prea scorţoşi şi chiar din partea noastră, a copiilor răutăcioşi ce profitau de fiecare scurtă apariţie a fetei pentru a se distra.

 

Comments
  • Rolling Ideas May 31, 2013 at 5:10 am

    Ce tristi cresc copiii care nu sunt lasati sa copilareasca 🙁

  • Cronicarul May 31, 2013 at 5:55 am

    “Daca-i copil sa se joace, daca-i cal sa traga si daca-i popa sa ceteasca” – Ion Creanga

    E pacat sa furam copilaria celor mici, niciodata nu se vor mai intalni cu ea atunci cand vor creste.

  • pop romy May 31, 2013 at 5:59 am

    ai dreptate,au avut o copilarie nefericita.tatal lor a murit

  • Cojo May 31, 2013 at 5:59 am

    De ce oare copii trebuie să meargă la şcoală să fie educaţi … dar părinţii nu trebuie să meargă la şcoală să ştie să educe?

  • Gabriela May 31, 2013 at 6:24 am

    Un parinte care fura copilaria copilului sau este echivalent cu un infractor. E o poveste trista si din pacate reala. Copiii chinuiti in copilarie cresc cu sufletul mutilat si sfasiat, in rani de cele mai multe ori nevindecabile. Astfel de adulti nu merita sa aiba copii.

  • mihaela pojogu May 31, 2013 at 7:44 am

    Cunosc foarte bine sentimentul, cu toate ca nu mai zambesc la fel, chiar daca mi se prelinge acum o lacrima, zambesc ca a trecut. Gandesc asa cum a spus si Gabriela. Pareri pe care mi le-am exprimat candva pe blog.

  • Cuvânta May 31, 2013 at 8:02 am

    Aoleo, ma si vad in rolul omului nesuferit! Nici eu nu sunt ma breaza! E greu sa le faci pe toate si sa ai mereu chef dispozitie si de joaca!

  • psi May 31, 2013 at 8:03 am

    off… nimic nu şterge crima părinţilor care ucid zâmbetul copilului. mutilarea aceasta din neînţelegere, din răutate, este o cimă pe care refuz să o înţeleg.
    mi-ai pus brumă de tristeţe pe gând şi aproape că nu ştiu ce să spun. 🙁

  • cotos May 31, 2013 at 8:05 am

    O copilarie fara joaca, nu e copilarie. Un copil tinut prea din scurt, nu va deveni un om sociabil.

    • mixy May 31, 2013 at 9:55 am

      va deveni unul din cale-afara de calit!

  • Radu May 31, 2013 at 9:34 am

    Ma simt mai fericit ca nu am intalnit asa ceva ! 🙁

  • Irealia May 31, 2013 at 9:44 am

    Uneori mi-aș șterge copilăria din memorie. Toată. Cu toate riscurile și pierderile de frumos. Oof, sunt atâtea de spus pe tema asta, m-ai prins și-ntr-un moment vulnerabil.
    Ai scris pe sufletul meu, măcar de-ar învăța ceva ăia responsabili de niște destine, inclusiv eu!

  • adriana May 31, 2013 at 9:50 am

    Ma vad in copilarie. Sunt prinsa in amintiri cu incesturi(vreo doua in cartier), tirani, betivi si as tot vorbi. Dar stiu ca si natura copilului e cumva. Pe mine tata ma punea la colt,uita de mine,si ma gasea tot acolo.Sor mea ,in schimb, cand se repezea tata in ea ii spunea inocent: ” Ce,tatutule, vrei sa dai in mine?”. Tata zambea si isi vedea de treburi. Eu preferam sa socializez putin,sor mea rupea papucii la joaca. Acum ea e cea careia nu-i lipseste curajul in nimic,iar eu tai dupa ce masor de 4 ori. Oricum trista poveste, dar m-ai trimis in ea pentru o clipa.

  • Andreea D. May 31, 2013 at 11:18 am

    Experienţele din copilărie îşi lasă puternic amprenta pe temperamentul viitorului adult. Păcat că aceşti părinţi nu se gândesc deloc la viitorul celui mic. Aceştia nu sunt părinţi, căci rostul unui părinte nu e acela de a-şi articula copilul sau să-i fure copilăria.

  • aA May 31, 2013 at 11:47 am

    e greu de judecat un parinte singur, o fi facut si omul ala ce l-a taiat mintea, nu-i usor sa cresti 3 copii. pe de alta parte, unii oameni sunt interiorizati, ori se cred superiori ori n-au incredere in ceilalti.

  • coco May 31, 2013 at 11:58 am

    traumele copilariei raman toata viata !

  • Javra May 31, 2013 at 1:14 pm

    Cât au fost copii nu şi-au făcut treaba. Munca lor era joaca.
    Dacă nu s-au jucat, n-au râs. Cum să fie ca adulţi?

  • Vladimir May 31, 2013 at 1:55 pm

    Probabil nici tatal lor n-a avut o copilarie mai grozava. Mult mai probabil a fost chiar si mai nasoala.

    • Vladimir May 31, 2013 at 2:11 pm

      Si ca veni vorba mie mi se pare o scuza de rahat moda asta relativ recenta cu datul vinei pe traumele din copilarie. Hop-tzop cum are vreunul vreo buba e vina lu’ mami ca nu i-a luat papusa preferata sau a lui tati ca a venit beat si a borat pe masa. Bine, evident, nu ma refer la traume reale gen batut pana ajuns in spital sau violuri, astea-s altceva si pot intelege ca cineva ramane cu urme. Dar altfel, cu exceptia astora, aproape toti dintre noi am avut copilarii mai fericite decat le-au avut parintii nostrii. Si ei la randul lor mai fericite decat parintii lor. Doar ca noi ne-am obisnuit sa ne alintam si sa dam mereu vina pe altcineva pentru idiosincraziile si insuccesul nostru. E un pic jenant si lipsit de onoare. Chiar nu cred ca faptul ca fata cea mare fiindca a scuturat covoarele in fiecare zi de vacanta a iesit mama proasta. In plus aparentele inseala de aproape fiece data.
      Nici maica-mea nu mergea bot in bot cu noi. Ba, cred ca daca ar fi putut, n-ar fi mers cu mine.. punct :D. Si, OROARE, nici nu gatea prajituri :P. Sa vezi ce nu scapau nici o ocazie vecinele sa o critice ca prefera sa citeasca in loc sa stea sa invarta la cratita. Si eu si frati-miu n-am considerat-o altfel decat perfecta. Iti dai seama ce ipocrit sinistru as fi eu sa ma apuc sa spun ca belele in care intru sunt fiindca nu m-a dus mami de mana la scoala si nu m-a pupat pe bube?? Sau pe motiv ca nu mi-a gatit prajituri, uite nu ma descurc cu muierile si ma balbai 😀 Sau alta ineptie din asta la moda… 😀
      Da’ nu zic nu, e asa comod sa dai vina pe unii care nu-si mai pot justifica reactiile de acum 20-30 de ani :D. Sigur ca nu e vina noastra cand iesim prostani….siguuur… Mama e de vina! Zau asa… :)).
      Apropo a stat careva sa gandeasca cum au crescut parintii lor si in ce conditii? Si cam ce gen de epoca traiau parintii cand ii cresteau pe ei. Ma cam indoiesc ca-s multi. Ca mai nou e la moda sa fii centrului propriului Univers :D.

  • Tina May 31, 2013 at 6:19 pm

    E vorba si de caracter. Fratii ceilalti au fost crescuti in acelasi mediu, dar pun pariu ca ei sunt mai plini de viata. Se intampla ca unii sa fie mai sensibili la cele ce-i inconjoara. Cunosc multe persoane a caror parinti au fost foarte severi, dar ei nu sunt deloc inchisi in sine, dimpotriva.
    Sunt multe aspecte psihologice vizavi de astfel de persoane. Probabil ca ce ai povestit aici este doar unul dintre acestea.
    Sa ai un weekend minunat, Vienela draga!

  • elly weiss June 4, 2013 at 2:33 pm

    Toata devenirea noastra ca oameni maturi e un extraordinar cumul de factori. Nu era vina acelui om, adica nu atat de mare. Si Vladimir are dreptate. Si eu gandesc cam ca el. In plus cunosc cazuri de copii care aveau sansa de a deveni foarte nefericiti fiind parasiti si dusi la casa de copii…si totusi nu s-a intamplat nimic de genul si cunosc cazuri de copii care au avut mult mai multe, desigur si parinti destul de buni, iar ei au ajuns niste rebuturi ale societatii…E foarte complicat… foarte complicat…

  • Post a comment

    Threaded commenting powered by interconnect/it code.