Cuțitul meu preferat se considera un norocos. Știa că toată lumea se bazează pe el când vine vorba despre treburi grele sau chiar și pentru cele de finețe. Rezolva fiecare treabă cu simț de răspundere și cu o plăcere care îl făcea să strălucească de bucurie. Drept răsplată, în fiecare zi cineva îl spăla, îl parfuma, fundă roșie îi punea, ca să îl facă să arate ca în ziua când a fost adus de la magazin.
Apoi cuțitul meu preferat a cunoscut-o pe Onix și nimic nu a mai fost la fel.
Acest cutit a fost una dintre primele victime ale micutei Onix. Au urmat, pe rand, nenumarate casti pentru telefon, bidoane cu apa si suc, jucarii, suluri de hartie igienica, cizmele mele de cauciuc, dupa care fetita noastra s-a specializat pe sosete. L-a lasat pe sotul meu fara o soseta intacta. Inca le mai iubeste si le ofera in dar oricui ar intra in casa.
Problema este ca Onix nu are acces la locul unde tinem sosetele curate si oricum nu e prea interesata de ele. Ii plac mult mai mult sosetele pe care deja le-a purtat Mihai si tocmai pe alea le aduce pe post de cadou celor care ne intra in casa. Ma vad nevoita sa verific toata casa si sa adun tot ce lasa sotul meu imprastiat, insa Onixuta are mereu un as in maneca, pardon, o soseta ascunsa pe undeva.
Oricum, de la o vreme s-a mai poto;it si am capatat destula incredere in ea ca sa o lasam singura acasa, doar cu Bruno, si sa plecam pe unde avem nevoie fara sa chemam pe cineva sa o pazeasca, lucru despre care nu credeam ca se va mai intampla vreodata. In afara de bidoanele cu apa carora le fura capacul daca le prinde, Onix nu mai distruge nimic. Dar a avut nevoie de 3 ani sa se linisteasca.