Ajunsă la vârsta când alții știu absolut totul despre viață, îmi dau seama că eu nu știu nimic sigur. Încă nu m-am lămurit dacă e bine sau rău pentru mine că reușesc să mă pun mai mereu în locul altora, că le găsesc scuze pentru fapte mai mult sau mai puțin grave. Nici nu mi se pare foarte important să aflu răspunsul, probabil pentru că mi-ar fi oricum greu să mă schimb. Sunt cea care sunt și gata. Trebuie totuși să spun întreg adevărul. Uneori nu vreau, de afurisită ce sunt, să mă pun în locul altora. Mai ales dacă “altora” înseamnă vânzătoarele de la magazinul din colț. De asemenea, nu reușesc să înțeleg cum de ne mai primesc în magazin, după toate răbufnirile pe care le-am avut acolo de-a lungul timpului, eu și familia mea.

Am trimis băiatul să îmi cumpere un kilogram de roșii. La scurt timp, când mi s-a făcut foame, am descoperit că două dintre ele erau stricate. Cele mai mari, cântărind împreună aproape jumătate din kilogramul pentru care plătisem. Un val de căldură m-a inundat brusc și toți nervii acumulați peste zi s-au revărsat în bucătărie, în vorbe nu tocmai ortodoxe. Mihai, văzând cât de tare m-am enervat, a luat cele două roșii în mână și a plecat la magazin.

-Doamnă, a venit copilul mai devreme și a cumpărat un kilogram de roșii.

-Da.

-V-a dat toți banii?

-Da.

-Erau întregi?

-Da.

-Și dumneavoastră de ce i-ați dat, în schimb, roșii numai bune de aruncat la gunoi?

Când vânătă, când albă în obraz, vânzătoarea s-a oferit să îi dea banii înapoi. El a cerut alte roșii, căci nu obișnuim să mâncăm bani. L-am felicitat pentru reacție și i-am mulțumit pentru gustarea de după-amiază.

Aș vrea să te întreb, cititorule, cum ai fi procedat în locul nostru. Ai curajul de a cere ceea ce ți se cuvine Te deranjezi să o faci, dacă e vorba despre un lucru atât de mărunt?