Mă privesc în oglindă, încercând să fac ultimele retuşuri înainte de plecare. Mă gândesc… la reacţia pe care o vor avea văzându-mă cu fruntea acoperită de fâşia lată de material textil în dungi, la părul intenţionat ciufulit, la bluza hippie cu mâneci largi şi zâmbesc înveselită. Afară…, în ultima şi cea mai geroasă seară a anului, încerc să nu tremur până la venirea taxiului. Strâng mai bine pe lângă corp paltonaşul roşu, în timp ce în gând ascult o melodie dragă inimii mele, cântată de Black Sabbath.

Intrăm în casă…, iar eu mă grăbesc să fac o glumă, ca atmosfera să se destindă şi să mă pot acomoda în postura de musafir dornic de distracţie. Gheaţa se sparge rapid, iar poveştile încep să curgă aşa cum curge afinata în pahare – dens, intens, dulce. Din grădină bubuie o petardă. Îmi dau seama că nu am învăţat… nici până acum să nu mai tresar la auzul zgomotelor neaşteptate. Privesc spre ei toţi, observând cât suntem de diferiţi între noi şi totuşi cât de bine părem să ne potrivim.

Din bucătărie… apar în valuri platouri apetisante, vinul galben auriu înlocuieşte afinata, căpşunica băută de băieţi îşi împrăştie aroma în încăpere. Îl cert prieteneşte pe A. pentru că nu a apelat la mine când i-a venit ideea de a-şi face un logo pentru firmă. Nu mă pricep, asta o ştiu toţi, dar sigur aş găsi un băiat priceput şi dornic să mă ajute. Soseşte miezul nopţii. Se schimbă anii, iar eu nu simt nici o emoţie. Simt doar cum frigul îmi patrunde adânc în carne, în timp ce şampania cade în zăpadă când mâna îmi tremură pe paharul cu care am ieşit afară să ciocnesc de La mulţi ani!.

Nu sărbătorim 2015 cât sărbătorim revederea unor vechi prieteni. Facem karaoke, ar crede lumea, dacă ar afla că am cântat la microfoane în grup/cor/de-a valma. Ne dăm în spectacol, ar spune cei ce ne-ar putea vedea. Ai mei se distrează maxim văzând că în grup există cineva care are puterea de a acapara joaca, de a mă detrona din postul de “alegător de melodii”. Băieţii scot vers după vers, completându-se de minune. A doua zi nu ne vom aminti decât “Nea Fănel, Nea Fănel, Mai adu un bidonel!”. Le sunt recunoscătoare… pentru această noapte minunată şi abia aştept/sper… să ne cumpărăm şi noi un sistem de karaoke.

În prima zi a noului an îmi dau seama că am fost aşa absorbiţi de petrecere, că nu am făcut nici măcar o fotografie. Merg în vizită la mama. Sunt îmbrăcată cu… aceleaşi haine, căci vreau să aud părerea surorii mele. Mă priveşte lung, iar eu îmi imaginez că mă va lăuda sau măcar va spune că iar m-am îmbrăcat fistichiu. Dar nu… Ţinuta mea hippie o face să exclame: “parcă ai fi o vampă!”. Râd în hohote, neştiind nici eu prea bine de ce. Îi spun, mai în glumă, mai în serios, că mi-ar plăcea să mă îmbrac mereu aşa, să îmi acopăr fruntea cu o fâşie de material şi la urechi să îmi zornăie cercei lungi.

Astăzi (6 ianuarie 2015)… retrăiesc noaptea dintre ani şi o scriu în jurnalul de femeie simplă mai mult pentru a nu uita că viaţa e afară, printre prieteni, nicidecum pe internet, unde poţi întâlni la tot pasul capcane care să te facă să crezi că virtual=real. Îmi amintesc de propunerea primită ieri pe mail şi iar mă enervez cumplit. Îmi dau seama că mă schimb, că nu vreau să mai fiu politicoasă cu cei care îşi imaginează că nesimţirea lor mă poate convinge. Acesta este blogul meu, aici investesc timp, pasiune şi bani şi nu trebuie să dau nimănui explicaţii în legătură cu motivele pentru care scriu sau nu.

Un lucru plănuit pentru săptămâna viitoare… este să povestesc pe larg într-un articol despre întâmplarea care m-a făcut să îmi pierd minţile de nervi şi să răspund aşa cum nu am făcut-o niciodată până acum cu vreun potenţial colaborator. Până atunci…  încerc să mă deconectez cu cărţile pe care le citesc zilele astea… (toate începute încă de anul trecut) şi să închei cu un citat/proverb favorit…

“Cu obrazul, cum o dai,
Iese lucru curios:
Că-i rău dacă nu îl ai,
Rău e dacă-l ai prea gros!”

O fotografie preferată…

gheata