S-a gândit vreo clipă fondatorul facebook la faptul că atât de mulţi oameni de pe întreaga planetă îi vor fi recunoscători pentru strălucita idee de a ne uni pe toţi sub o aceeaşi umbrelă? M-am gândit eu vreodată că voi ajunge să îi mulţumesc public pentru tot ceea ce mi-a oferit prin intermediul acestei reţele? Pe facebook mi-am regăsit colegi, prieteni, rude. Pe facebook îmi distribui textele mai bune sau mai puţin bune pe care le scriu şi zilnic datorită lor cunosc oameni noi, frumoşi, prietenoşi. Tot facebook este cel care îmi face uneori surprize atât de plăcute încât nici nu am timp şi cuvinte pentru a le povesti. Iată cum se pleacă de pe facebook la Braşov:
Pe jumătate serioasă şi pe jumătate amuzată am postat într-o zi pe pagina de fb a blogului următorul mesaj: “M-am uitat la ele, m-am uitat pe card, iar la ele… Într-un final mi-am spus că aştept ziua când fanii mei vor pune mână de la mână şi îmi vor face cadou măcar una dintre aceste două serii de cărţi…”. Şi aici dădeam link spre Nemira, de unde Întoarcerea acasă şi Jocul lui Ender tot scoteau limba la mine. La nici o oră de la postarea statusului, am fost anunţată că “mă pot întoarce acasă împreună cu eroii lui Orson Scott Card”. Am sărit în sus de bucurie şi m-am grăbit să mă laud pe facebook.
După încă o oră, ieşind cu Bruno la plimbare, am dat peste un pui de pisică într-o grădină din apropiere. Mică, slabă, lipicioasă, torcăcioasă. Am pozat-o şi am întrebat pe facebook dacă îi oferă cineva o şansă la viaţă. Oamenii au dat like şi share anunţului meu, însă şansele păreau foarte mici. Nimeni nu cerea detalii despre pisilină. La ora 23 în aceeaşi seară Iulia mi-a spus că un prieten al ei doreşte pisicuţa. Ce emoţie, ce fericire! Şi ce spaimă dimineaţa, când pisilina părea să fi dispărut. Într-un final am găsit-o, am ţinut-o o jumătate de oră în casă, apoi am urcat într-un taxi şi am dus-o la viitorii stăpâni.
Acum vine partea cu adevărat interesantă. Sătul să mă vadă toată ziua pe facebook şi să mă tot audă vorbind despre fb, soţul meu a decretat în taxi, la întorcerea spre casă: plecăm la Braşov! Din senin, fără nici un plan prealabil, fără nimic. Eu eram în săndăluţe şi blugi. Am trecut pe acasă doar pentru a lua bani şi aparatul foto. Mihai a dat telefon pentru a-şi anunţa venirea, făcându-i pe prietenii noştri să îşi schimbe şi ei planurile în ultima clipă.
Ne-am întors de acolo la patru dimineaţa, gălăgioşi, veseli, epuizaţi. Deţinem informaţii preţioase despre oraşul Braşov: cetatea este de fapt Cetăţuie, câinii au dreaduri (habar nu am cum se scrie asta) şi probabil din acest motiv nu li se permite să se plimbe prin curtea bisericii, fanta se bea stând cu capul în jos, copiii nu răspund de părinţii pierduţi. Colac peste pupăză, există o cârciumă unde micii sunt cât farfuria, iar berea e rece şi amară! :)))
Poze cu cârciuma nu avem, căci am intrat acolo să ne distrăm, nu să fotografiem platourile şi halbele de Ciucaş. 😛
Asa surprize sa tot ai! Si sa mai zici ca nu esti norocoasa… 🙂
Nu am spus niciodata ca nu sunt norocoasa. Eu ma plang ueori de lipsa timpului liber, de oboseala cronica, de lipsa banilor… :)))
bine ți-a făcut bărbatul. să te înveți minte :). eu mă bucur mereu cand aud ca ai iesit din casa si ai trait viata cu adevarat.
la beraria aia am fost si eu in primavara cu o mana de bloggeri. cica nu se merge in brasov fara sa treci pe acolo. doar ca eu micii i am admirat. nu ma prea inghesui sa i mananc cand ii vad asa uriasi :). imi plac mici si zemoși.
Si ma ameninta ca imi va mai face! :)))
Eu am intrat decisa sa nu mananc mici. Nu ma omor dupa ei. Naiba stie cum m-au vrajit, ca m-am trezit cerand inainte ca ceilalti sa se aseze pe scaune. :)))) M-a vrajit aroma de gratar care invaluia terasa… :)))
Cele mai frumoase excursii sunt cele care nu sunt programate. Obisnuiam odata sa ne trezim dimineata si sa ne intrebam: astazi unde mergem? Ajungeam la mare sau la munte si asta fara a ne pregati prea mult… A urmat o perioada in care am renuntat la acest obicei din difrite motive… De curand am facut o astfel de escapada la mare. 🙂 Cea mai frumoasa !!! Pe 1 iunie, am baut cafeaua alaturi de prieteni pana pe la 13:00 ziua. Am iesit din gradina unde am servit licoarea cu gandul de a ne indrepta spre casa. La iesire ne luam la revedere de la prietenii nostri. Si atunci am zis: ce as merge la mare… sotul meu: si eu, prietena mea: si eu… Al ei sot nu era foarte incantat avand in vedere ca nu dormise toata noaptea… dar vazandu-ne atat de hotarati, a cedat. Astfel am ajuns la mare doar pentru o dupa amiaza. Ne-am intors in aceeasi noapte pe la 3 dimineata 🙂 ! Ne-a ajutat sa ne deconectam, sa uitam de griji si sa gustam placerea de a trai 🙂 !
Aveam si eu acest obicei candva, pe vremea cand banii parca nu reprezentau o problema atat de complicata. As proceda si acum tot asa, daca as putea. E drept, uneori ar fi posibil, insa mi-e teama de ziua de maine. Asa e cand incepi sa imbatranesti. :)))
Il tot momesc si eu pe sotul meu cu “as merge o fuga la mare”, dar nu reusesc sa il conving. Stie ca doar drumul pana acolo ne-ar costa in jur de 400 de lei. 🙁
Cred ca asta inseamna sa te bucuri de moment, sa traiesti clipa fara sa faci planuri si fara sa te gandesti la maine.
Exact! Pacat ca nu mereu am acest curaj! Candva nu imi era teama sa plec de acasa chiar si fara bani in buzunar…