Alertă maximă printre puştii care îşi testează de dimineaţa până seara coardele vocale în faţa blocului meu (şi al lor). Au jucat toată ziua pititea şi alte câteva jocuri, despre care eu nu mai auzisem, au alergat ca nişte căprioare de la un capăt la altul al străzii, s-au certat şi s-au îmbrâncit, apoi s-au împăcat iar, aşa cum doar copiii se pot împăca. Nu îi cert niciodată, nu le spun să plece de la geamul meu, deşi îmi ameţesc gândurile şi cuvintele pe care încerc să le aştern pe foaie.

Cum să îi cert, ştiind că am fost ca ei, că mă jucam fără să îmi pese mai mult de două secunde că erau şi bebeluşi în bloc, că erau pensionari care dormeau după-amiaza sau că trezeam oameni abia întorşi de la schimbul de noapte? Încerc doar să îi ignor, să mă concentrez la ceea ce vreau să fac şi sper ca într-o zi să îşi găsească un alt loc de joacă, un loc îndepărtat de geamul meu. Aşa am învăţat să ignor şi muzica pe care băiatul meu o ascultă de câţiva ani cu boxele la maxim. Am ignorat, am ignorat, dar ea s-a insinuat în creier şi într-o zi mi-am dat seama că nu mă mai deranjează deloc, ba chiar începe să îmi placă. Acum sunt şi eu fan Manowar, System of a down, Lordi etc.

Uneori, când ţipetele copiilor devin stridente, mă opresc pentru o clipă şi trag cu urechea, încercând să înţeleg motivul pentru care se ceartă. Alteori, îmi dau seama că a dispărut zgomotul făcut de ei, că în faţa blocului este linişte şi atunci iar trag cu urechea, mirată şi curioasă. Aşa s-a întâmplat şi ieri, când ţipetele s-au oprit brusc, iar tăcerea s-a înstăpânit peste colţul meu de bloc. Îi auzeam şoptind, dar nu înţelegeam prea bine ce spuneau. Nici măcar o mâţă nu ar fi fost atât de indiscretă. M-am ridicat din fotoliu şi m-am apropiat de geam.

Puştii erau adunaţi în jurul unei fetiţe de vreo 12 ani, care plângea tăcut, cu un telefon de fiţe în mână. Alergase, telefonul zburase din buzunar, din el sărise o bucăţică şi, ceea ce părea mai grav, nu se mai aprindea. Nu ştiu cât costă acel telefon. Mie mi s-a părut prea sofisticat pentru 12 ani. Nu înţeleg de ce părinţii aleg să facă asemenea cadouri copiilor. Mai târziu ce le vor da? Nu înţeleg de ce îl avea în buzunar, la joacă, mai ales că nu pleacă niciodată din faţa blocului.

Cu telefonul stricat, copila nu îndrăznea să intre în casă. Ştia că părinţii o vor certa şi se uita pierdută de la un prieten la altul, sperând că cineva îi va da soluţia salvatoare. Văzând-o, mi-am amintit de o vecină din vremuri de demult, care nu avea curaj să intre în casă nici măcar dacă îşi julea un genunchi. Din şoaptele copiilor, am înţeles că îi pregăteau o minciună oarecare, pentru a adormi vigilenţa părinţilor. Unul chiar s-a oferit să caute pe internet un service care se ocupă de reparati samsung galaxy s2. Aşa am aflat ce model era telefonul fetiţei şi tot aşa mi-am dat seama că noi, părinţii, transformăm copiii în mincinoşi. Teama de bătaie şi de pedepse îi poate face să ne ascundă anumite lucruri, iar noi nu ne dorim asta, nu?