M-am aşezat la birou, am făcut ordine printre dulciurile, fructele, creioanele, cărţile, caietele şi hârtiile împrăştiate de-a valma, mi-am pregătit ustensilele de scris potrivite, adică stiloul cu peniţă de aur adus de unchiul din America, agenda cu copertă de piele maro primită cadou de la mama şi bomboanele învelite în cacao, amestec dulce-amărui ce îmi dădea o stare de bine potrivită noului meu proiect. Într-un fals acces de dărnicie i-am oferit surorii mele patinele cu rotile şi un leu cu care să îşi cumpere îngheţată Polar. Era cel mai simplu mod de a scăpa de prezenţa ei, care m-ar fi inhibat.

Simţeam în mine un freamăt de nerăbdare. Pornea din cap, cobora în stomac, se plimba pe vene şi se întorcea acolo unde cresc ideile, speranţele şi fricile omului. Aveam 12-14 ani şi tocmai mă pregăteam să scriu un roman. Urma să fie o capodoperă, să facă lumea literară să vuiască, să îngălbenească de invidie toate feţele scriitorilor contemporani, ba chiar şi pe cele ale urmaşilor cu nume de Balzaci, Emineşti, Twaini, Dumasi, Grimmi, să trezească în critici bucuria de a fi întâlnit, în sfârşit, romanul perfect, să îmi aducă o timpurie celebritate şi să mă îmbogăţească peste noapte, astfel încât părinţii mei să fie mândri de mine şi să poată sta acasă cu noi, să nu mai meargă la serviciu.

Am început să scriu. Stiloul aluneca pe foaie aşa cum alunecau roțile patinelor cu care în acea clipă se plimba sora mea. M-am ridicat, m-am uitat pe geam, am văzut că era în faţa blocului, m-am întors la birou. Romanul meu era despre un grup de şase adolescenţi (de ce oare am ales acest şase?). Ar trebui să le găsesc nume, nu? mi-am spus în gând. Ştiţi cât de grea poate fi această căutare, când în blocul unde locuieşti sunt peste 60 de copii şi tu nu vrei să foloseşti numele lor, ca nu cumva, atunci când vei fi celebră, să se laude că au avut vreo contribuţie la succesul tău? După aproape o oră am reuşit să găsesc cele şase nume.

Acţiunea minunatului meu roman începea la un ştrand. Încercam să scriu despre apa călduţă a bazinului şi brusc mi s-a făcut sete. Am fugit în bucătărie, am băut apă, m-am întors la birou. Adolescenţii râdeau mult, se prăjeau fără să îşi dea seama în soarele verii, se bălăceau în apă. Mi-a venit ideea de a-mi pune personajele să joace cărţi pe porunci şi, în aceeaşi clipă, m-am ridicat de la birou pentru a vedea ce copii sunt pe afără, pentru un tabinet sau un joc de remi. Doi, trei, cinci, zece copii în faţa blocului. M-am încălţat şi am fugit la joacă. Un roman de succes nu se scrie într-o zi, nu?

Seara, la masă, mi-am amintit. Am fugit în dormitor, am prins din zbor agenda, m-am întors la bucătărie să le citesc părinţilor fragmentul de început al romanului meu. Cu patos, cu intonaţia potrivită, cu respiraţia parcă sufocată de căldura năucitoare de la ştrand. Ai mei se uitau la mine cu un zâmbet forţat pe chip. Când am terminat de citit îmi ardeau obrajii de emoţie şi nerăbdare. Aşteptam părerile lor, speram să îi văd aplaudând, sărind de pe scaune, lăudându-mă, gonindu-mă în dormitor, să mai scriu. În bucătărie s-a lăsat o tăcere suspectă. Sora mea a spus că e drăguţ, mama mi-a atras atenţia asupra unui verb scris greşit, iar tata m-a întrebat dacă am temele terminate, de îmi pierd vremea cu aşa ceva.

Cartea mea de o pagină şi câteva rânduri părea să fie un eşec. Am abandonat-o definitiv, cu oarece păreri de rău pentru încă un vis destrămat. Dacă dorești să scrii un roman de succes, evită să procedezi ca mine. :D