Am intuit din prima clipă a primei noastre întâlniri că este un câine dificil, că are o fire sensibilă și o latură agresivă, că necesită multă atenție și foarte multă iubire. Timpul mi-a dovedit că nu m-am înșelat. Bruno este un câine greu de stăpânit, un câine imprevizibil. La cel mai mic semn de pericol și la orice schimbare reacționează urât, blocându-se ori trecând la atac. Numai în casă este blând, bun, iubitor, dulce, jucăuș, extrem de ușor de controlat. I-am oferit toată dragostea mea. Ne-am atașat unul de celălalt într-un mod incredibil. Ne simțim din priviri. Între mine și câinele meu aproape că nu mai este nevoie de cuvinte. O parte din mine s-a rupt când a trebuit să îl las în Ploiești. Când am luat decizia de a pleca la mare fără el încă nu știam că există plaje unde câinii sunt acceptați. L-am cazat la o pensiune canină și am sperat cu toată inima să găsească acolo măcar un cățel cu care să se joace, să nu ne simtă prea tare lipsa. 

Privirea pe care (nu) mi-a aruncat-o Bruno la întoarcere și cuvintele cu care m-a întâmpinat proprietarul pensiunii (instructor canin) m-au bulversat:

-Cum puteți sta cu el în casă? E rău, rău, rău!

Ne-a spus că i s-a părut chiar mai dificil decât anul trecut, când îl poreclise “câinele autist”. Pe atunci Bruno era adolescent. Nu răspundea nici unei comenzi, nu se lăsa ademenit nici de cățele, nici de mâncare bună, nici de vorbe. “Înota” ca un delfin prin câmpul de lucernă, insensibil la câini și oameni. Anul acesta mi s-a spus că a mârâit pe toată lumea. A refuzat să se joace cu alți câini. Eu am (aproape) certitudinea că nu a mâncat și nu a dormit în cele patru zile cât a stat la pensiunea canină. A fost supărat pe noi, pe lume, pe tot. Cu greu, după mai bine de patru ore, am reușit să îi readuc în ochi sclipirea. De patru ore a fost nevoie pentru ca Bruno să redevină câinele iubitor pe care îl știu.

caine si pisica la geam

Am plâns mult. Am plâns până când m-a luat durerea de cap. M-am simțit vinovată. Mi-am reproșat că am plecat fără el, că nu am sunat la pensiune să întreb cum se simte, că nu am încercat să conving pe nimeni să aibă grijă de el aici, în casa pe care Bruno o cunoaște, unde sunt pisilinele, jucăriile și mâncarea lui, unde se simte “acasă”. M-a auzit și a venit să mă împace. Am redevenit prieteni și i-am promis că nu voi mai pleca nicăieri fără el, că îmi voi alege mai cu grijă destinațiile de vacanță, astfel încât să putem rămâne împreună, să nu mai treacă prin atâtea spaime, să nu mai aibă impresia că a fost abandonat, că nu este iubit, că a pierdut tot ce avea.

Cum pot sta cu el în casă? Întrebarea corectă este: Cum aș putea sta fără el? Cum l-aș mai putea lăsa la pensiune?