Cum puteți sta cu acest câine în casă? Întrebarea m-a bulversat.
Am intuit din prima clipă a primei noastre întâlniri că este un câine dificil, că are o fire sensibilă și o latură agresivă, că necesită multă atenție și foarte multă iubire. Timpul mi-a dovedit că nu m-am înșelat. Bruno este un câine greu de stăpânit, un câine imprevizibil. La cel mai mic semn de pericol și la orice schimbare reacționează urât, blocându-se ori trecând la atac. Numai în casă este blând, bun, iubitor, dulce, jucăuș, extrem de ușor de controlat.
I-am oferit toată dragostea mea. Ne-am atașat unul de celălalt într-un mod incredibil. Ne simțim din priviri. Între mine și câinele meu aproape că nu mai este nevoie de cuvinte. O parte din mine s-a rupt când a trebuit să îl las în Ploiești. Când am luat decizia de a pleca la mare fără el încă nu știam că există plaje unde câinii sunt acceptați. L-am cazat la o pensiune canină și am sperat cu toată inima să găsească acolo măcar un cățel cu care să se joace, să nu ne simtă prea tare lipsa.
Privirea pe care (nu) mi-a aruncat-o Bruno la întoarcere și cuvintele cu care m-a întâmpinat proprietarul pensiunii (instructor canin) m-au bulversat:
-Cum puteți sta cu acest câine în casă? E rău, rău, rău!
Ne-a spus că i s-a părut chiar mai dificil decât anul trecut, când îl poreclise “câinele autist”. Pe atunci Bruno era adolescent. Nu răspundea nici unei comenzi, nu se lăsa ademenit nici de cățele, nici de mâncare bună, nici de vorbe. “Înota” ca un delfin prin câmpul de lucernă, insensibil la câini și oameni.
Anul acesta mi s-a spus că a mârâit pe toată lumea. A refuzat să se joace cu alți câini. Eu am (aproape) certitudinea că nu a mâncat și nu a dormit în cele patru zile cât a stat la pensiunea canină. A fost supărat pe noi, pe lume, pe tot. Cu greu, după mai bine de patru ore, am reușit să îi readuc în ochi sclipirea. De patru ore a fost nevoie pentru ca Bruno să redevină câinele iubitor pe care îl știu.
Am plâns mult. Am plâns până când m-a luat durerea de cap. M-am simțit vinovată. Mi-am reproșat că am plecat fără el, că nu am sunat la pensiune să întreb cum se simte, că nu am încercat să conving pe nimeni să aibă grijă de el aici, în casa pe care Bruno o cunoaște, unde sunt pisilinele, jucăriile și mâncarea lui, unde se simte “acasă”. M-a auzit și a venit să mă împace.
Am redevenit prieteni și i-am promis că nu voi mai pleca nicăieri fără el, că îmi voi alege mai cu grijă destinațiile de vacanță, astfel încât să putem rămâne împreună, să nu mai treacă prin atâtea spaime, să nu mai aibă impresia că a fost abandonat, că nu este iubit, că a pierdut tot ce avea.
Cum pot sta cu el în casă? Întrebarea corectă este: Cum aș putea sta fără el? Cum l-aș mai putea lăsa la pensiune?
Parcă citesc fragmente din “Colţ alb”.
Trecem printr-un cosmar… Nu e bine deloc… Chiar as putea scrie o carte despre aceste cateva zile…
Cum spuneam cainele este cel mai bun prieten al omului.Are aceeasi reactie ca si noi oamenii atunci cand un prieten foarte bun decide sa numai sune sau sa numai vorbeasca cu noi.Plin de ganduri,tristete,exact asa se comporta si el.
Cred ca e mai grav de atat. Am impresia ca a fost batut.
eh, lumea vorbeste dar voi simtiti.
pastrati-l in casa.
Sigur ca nu imi pasa de ceea ce spune lumea. Ideea era ca un instructor canin il considera rau, periculos, cand el e doar un caine dornic sa iubeasca si sa fie iubit. Cel mai probabil a fost tratat la pensiune de parca ar fi fost vreun monstru.
Am trecut si noi printr-o intamplare asemanatoare: a trebuit sa lasam catelul la o pensiune canina pentru 2 zile. Desi in prima faza am fost incantate de serviciile pensiunii (includea si transportul de la domiciliu si inapoi) ne-am dat seama ca nu a fost o alegere inspirata. Cand ne-am regasit era un catel temator, avea acea fata de catel ce astepta bataie atunci cand ne apropiam sa-l mangaiem. Urmatoarea data, l-am lasat la tara, intr-un loc ce -l cunostea in grija bunicului pe care catelul il cunostea. Cu toate astea la intoarcere ni s-a comunicat ca a refuzat mancarea pe intreaga perioada (aproximativ 3 zile). Desi pentru persoanele ce abia faceau cunostinta cu el parea un animal agresiv pentru noi a fost cel mai bun catel fiind si foarte prietenos in ciuda aparentelor dar si foarte gelos. Alte caracteristici: ii era frica de tunete/fulgere/artificii, refuza cu indarjire plimarile pe ploi mai puternice, ocolea baltile, persoanele acceptate sa-l scoata la plimbare erau cateva (eu+ cele 2 surori si mama), cu sotul acceptand sa iasa doar dupa ce am nascut si doar fortat de imprejurari, a acceptat foarte natural bebelusul. Acum are deja 3 ani de cand ne priveste dintre ingerasi si probabil asculta cum depanam amintiri cu aceeasi fata de “catel ce nu aude” atunci cand vorbeam despre el de fata cu el.
Patim acelasi lucru cu Bruno. Se teme pana si sa se apropie de castroane, sa manance. Daca intindem mana spre el se fereste, temator. E un calvar… A dormit de cand mi l-a adus si pana azi dimineata.
Imi pare rau pentru catelul tau… :( Sigur stie ca vorbesti despre el… :)
La ce pensiune l-ai avut?
Eu mi-am lasat Fox Terrier-ul acasa cu mama mea si cand am revenit dupa 7 luni am citit in ochii lui reprosul…In acest timp s-a dat bolnav, schopata cu un picior …….Ingrijorare mare…. a fost dus la vet si nu au reusit sa afle ce are pana cand intr-o zi a “uitat ” ce picior il durea si pasit sigur pe el schiopatand de celalalt… A apelat si la teatru doar pentru a atrage atentia…
De atunci oricunde am plecat l-am luat cu mine…
L-am fi lasat si noi acasa, numai ca Ionut nu e 24 de ore din 24 disponibil, iar Bruno are prostul obicei (avea pe atunci) de a face prapad cand ramane singur.