S-a întâmplat ca la începutul unei toamne, elevilor să li se ceară o compunere cu titlul Cum mi-am petrecut vacanţa de vară. Nu contează ce au răspuns ceilalţi, daca au avut sau nu planuri de vacanta si daca le-au infaptuit. Ne putem imagina că au fost la ştrand, la bunici, în Grecia sau Bulgaria, că au stat în faţa blocului bătând mingea sau ascunşi în casă, cu o carte în mână. Un singur elev a reuşit să atragă atenţia profesoarei cu compunerea predată. Spunea acest băiat în lucrare “Cum mi-am petrecut eu vacanţa de vară nu este treaba nimănui. Este treaba mea personală, deoarece vara este timpul meu personal şi nu sunt obligat să raportez nimănui despre el. Trebuie să se respecte drepturile omului…”.
Citind acea compunere, mi-am amintit de calvarul prin care treceam şi eu în fiecare toamnă, atunci când eram întrebată cum mi-am petrecut vacanţa de vară şi mi-a părut rău o clipă că nu am îndrăznit niciodată să dau un asemenea răspuns. Nu aveam nimic notabil de povestit. Nu aveam bunici la ţară, deci erau excluse poveştile despre vaci, capre, oi, dealuri înverzite, gârle cu apă călduţă, peisaje de vis, livezi pline de rod sau munci obositoare. Nu plecam la mare niciodată, pentru că sora mea avea probleme de sănătate care nu îi permiteau expunerea la soare. Nu se putea merge peste hotare.
Eu eram copil al betoanelor, eram hoinarul care alerga cât era ziua de lungă pe asfaltul încins, eram copilul sprinţar ce nu putea sta serios o clipă. Îi puteam povesti tovarăşei despre orice, dar nu despre vacanţa de vară. Amintiri aveam, zilele erau pline de evenimente, dar totul era atât de banal… Cui îi păsa că am căzut eu cu bicicleta, că am fost la ştrand şi am jucat volei, că vecina de la unu, pocăita, ne-a prins furând struguri din viţa care îi învelea balconul, că mi-am făcut insectar sau că am greblat iarba din spatele blocului? Nu puteam povesti nici despre faptul că fusesem noaptea la furat de lucernă de pe un câmp din apropiere, pentru că aveam un iepuraş în balcon ce trebuia hrănit sănătos.
Chiar şi învelite în cuvinte şi expresii frumoase, compunerile mele despre vacanţa de vară rămâneau banale. Degeaba vorbeam eu despre soarele ca o bilă de foc, despre miresmele împrăştiate de florile multicolore, despre aerul curat şi răcoros din jurul copacilor, despre iarba mătăsoasă ce învelea gleznele, despre greierii ce concertau seară de seară, despre fluturii care zburdau din floare în floare, despre cerul senin ce mărginea orizontul, despre vrăbiuţele care mă deşteptau de cum se lumina de ziuă… Nu puteam închega o poveste amuzantă, interesantă, care să le ţină atenţia trează.
O singură dată s-a întâmplat să le stârnesc interesul. Am povestit cum mi-am murdărit picioarele cu un praf negru într-un lan de grâu, cum am rămas uimită de frumuseţea şi sensibilitatea florilor de mac, cum am cules tulpiniţe de grâu şi cum am transformat tocul uşilor în ceva nemaivăzut. Alături de tatăl meu, desfăceam tulpinile de grâu cu fierul de călcat, le tăiam în bucăţele de câţiva centimetri şi le lipeam pe pătrate de hârtie. Un pătrăţel cu tulpinile aşezate vertical, unul cu tulpinile dispuse orizontal… Lipite pe tocul uşilor, aceste pătrăţele îţi luau ochii…
Voi ce scriaţi în compunerile despre vacanţa de vară?
Cu acest articol particip la jocul Happy weekend, găzduit de Elly. Să aveţi un week-end însorit, care să vă amintească de copilărie!
Oooh, eu scriam de nu ma mai opream. O iubeam pe profesoara de rusa. Atat de tare ca eu am decis ca la orele ei sunt exemplar si am reusit sa ma tin pana la capat. Saraca, mereu credea ca au ceva profesorii cu mine :D. N-aveau.
Eu povesteam tot ce imi aminteam. Pe zile. Fiindca atunci cand am fost micut am constatat ca n-aveam timp sa o scriu la sfarsti, chiar daca mai si uitam…am ajuns sa tin jurnal. Adica sa-mi scriu din timp. Nu era sa o dezamagesc, nu? A ramas cu falca in podea cand i-am dat in al doilea an, doua caiete groase scrise foarte-foarte frumos. A intrebat socata “ce e asta”, iar eu i-am raspuns inocent “textul literar despre vacanta doamna! pe date!” Pe cuvant ca asa vorbeam cand eram mic, ma indragosteam de vreun cuvant ciudata si-l foloseam pana obosea si voia saracu’ la arhaisme, plus eram excesiv de politicos cand imi placea cineva. Si acum imi vine la fel, dar fac eforturi sa ma abtin ca se sperie lumea :D. Acum realizez ca o problema pe care n-ar sesiza-o vreun roman, este ca noi luam note la fiecare ora. Nu era doar un grup de ascultati. Si tema era verificata zilnic si avea pondere. Nu, evident, femeia n-a putut sa citeasca caietele in doua ore cat aveam rusa in ziua aia. Si nici nu a putut sa considere, statistic, un fragment ales aleatoriu fiindca i s-a transmis, in cor, in secunda imediat urmatoare primirii ” heeeeee acum trebuie sa cititi tot!!!”. Hehehe. Si mai e o treaba, daca m-ar pune din nou cineva…tot asa as face.
Apropo de ce scriam.. Pai scriam tot! Chiar si cand nu se intampla nimic notabil aveam eu ce mentiona. Nu vezi pe blog? Se gaseste! :D
Eu le-am iubit mereu pe profele de franceza. Am avut doua, in ani diferiti. Mi se pareau atat de politicoase, de elegante, de atente, de inteligente… Invatam franceza de dragul lor. :)) Sigur, nu mai tin minte nimic, ca nu am vorbit cu nimeni in franceza pana acum… :))))
Aveam si eu jurnal, dar nu ii puteam arata tovarasei povestile despre baietii de la bloc care s-au injurat si s-au batut, despre cum am fost la padure cu familia si unchiul meu, baut, a adormit pe o patura, iar de sub pantalonii lui scurti mi-au rasarit in ochi niste bilute… :))))))
Eu ziceam TOT. Ar fi fost minciuna sa omit, nu? In plus eu eram si atunci, ca si acum, foarte mandru de activitatile mele :D
Mie mi se pareau ciudata profele de franceza. Si alintate si fandosite. N-aveam nimic cu ele propriu-zis, imi erau indiferente, nu voiam sa le necajesc. Ele ma placeau ca eram singurul despre care isi inchipuiau ca nutrea vreun interes. Dar nu li se datora lor ci lui Dumas. Bunica-miu mi-a daruit cartile alea in frantuzeste :D
Eu eram fetita, nici mamei nu as fi indraznit sa ii spun ca am vazut niste bilute… :))))
Ehe, uite ca a fost si Dumas bun la ceva serios… :))
pe mine mă iritau compunerile acestea, dar nu aş fi avut curajul să ripostez chiar aşa.
vacanţele mele de vară erau fabuloase, pe dealuri şi coclauri la bunici, sunt şi acum amintiri preţioase… aromate. dar… sunt ale mele. scriam, nu zic nu, scriam… dar se simţeam că nu vreau să dau nimic din ele…
Te invidiez, pisicuto! Eu am descoperit foarte tarziu vacantele pe dealuri, dar erau intunecate de matusile mamei, care ma cicaleau mereu. :)))))
bravo
Aceeasi situatie a vacantelor petrecute pe banca din fata scarii am trait-o si eu. In acele compuneri parca-mi venea sa scriu revoltata, aveam 13 ani, ca mi-am petrecut vacanta de vara stand zi-lumina uneori la cozi pentru alimente. Cartile compensau cat puteau nevoia de aventura si nou, de altceva, dar n-am sa mint, chiar vroiam si eu sa plec undeva in vacanta.Astazi insa, desi am ocazii, nu mai am dorul acela de duca.
Mă crezi că nu mai știu ce povesteam? Asta-i marea mea problemă, uit mai iute decât apuc să trăiesc. Așa am trăit și eu, printre betoane. Cât a fost și tata, aveam vacanțe prin țară, apoi am mai bifat niște tabere. Mă faci să mă gândesc. :)
Happy weekend!
Si la mine era destul de similar. Nu prea aveam program de concedii (nu isi permiteau ai mei), asa ca haladuiam prin curtea blocului. Mi-am scos parleala ca adult insa si sper ca-mi voi duce copilul destul de des in vacante, sa nu mai aiba ‘problema’ mea :)
Imi aduc aminte cand am scris ca am mers la Braila , la bunici si am vazut viile cu struguri , erau ca niste copaci inalti . Invatatoarea m-a ridiculizat , nu exista vie ca un copac. Uite ca exista , viile nu au araci , cresc in jurul butucului atent taiat .
Prin clasa a VIII-a , de lene am copiat din operele lui Cosbuc si Alecsandri descrieri ale soarelui la apus . Am luat 5 pe motiv ca frazele au ” o constructie haotica”.
:))))) Cristina, am incercat si eu sa fur odata din descrierile lui Calistrat Hogas… Primisem cartea impreuna cu diploma, prin clasa a V-a. Mi s-a spus ca este prea complicat, ca pana la sfarsitul frazei omul uita cum am inceput. :)))
Hai ca mi-am inceput bine ziua, m-ai facut sa rad… :)))
Eu aveam bunici la tara si evident asta era subiectul compunerilor intotdeauna!
Exact la fel şi eu. dar mă cam sâcâiau compunerile astea previzibile la fiecare început de an şcolar.
Bunici, tabere, inspiratii dupa diverse carti dar in special dupa Ciresarii si Trei in grota !
Eu scriam compuneri bazate pe diverse scenarii Disney cu iz si chiar scop propagandistic-educativ social pornind de la o lista de fapte precise deja cunoscute si dezvoltandu-le in mod adecvat ca sa educ pe oricine citea ce bine si sanatos este sa ne recream in familie in aer liber in vacante cat mai variate, atat la mare cat si la munte, fiind totodata atenti la respectarea regulilor de prudenta si de protectia muncii si a mediului inconjurator.
Link-ul nu este bun :)
Despre care link vorbesti, Alex?
Şi pe mine mă stresa întotdeauna acea compunere de la începutul anului. Mai ales când mă punea învăţătoarea să o citesc în faţa clasei…
Happy weekend!
Sincer, îmi amintesc de o singură compunere de genul ăsta,
în care am povestit cum am învăţat să înot.
Cred că eram în clasa a patra sau a cincea.
N-aveam nimic interesant de povestit, aşa că susţinut că
exact în vara care trecuse am învăţat să înot, dar învăţasem
deja când aveam 7 ani…
Nu îmi aduc aminte de astfel de compuneri, dar am petrecut multe vacanţe frumoase într-un sat vâlcean la câţiva km de Olt.
:) din acelaşi motiv ca şi personajul amintit de tine, inventam poveşti frumoase… nu pentru că nu aveam ce să povestesc, ci pentru că amintirile era ale mele.
Weekend cât mai plăcut!
Am avut vacanțe de vis, dar n-am scris decât recent despre ele, mai ales despre cele petrecute la zâna mea cea bună, draga bunică din partea tatei. Nimic nu se compară cu timpul petrecut acolo.
Happy weekend!
Nu stiu daca am scris vreodata cu adevarat ceea ce se intampla in timpul vacantelor, ni se mai cerea si nou. N-aveam chef sa povestesc. Imi amintesc ca nu mi-au placut niciodata aceste impuneri de tema. Ca si discutiile fara rost despre ce am mancat seara, la cina, care se intampla, tot la scoala, in clasele mici. Erau copii mai necajiti care nu stiau ce sa spuna ca au mancat, probabil nu mancau mare lucru si mi se parea ceva umilitor. Ca si chestia asta cu descrierea vacantelor. Imi amintescc a aveam o colega care mintea asa de mult, adica exagera, si stiam ca minte dar ce ma enerva era ca invatatoarea sau profesorii o credeau… ;)
Happy weekend, Vienela!
P.S.- Am fost plecata cam toata saptamana. De aceea atata liniste…
Ooo,daaaa….si eu scriam cu dedicatie despre vacnta de vara…Eu chiar mergeam la bunici…mergam de la Constanta tocmai la Dorohoi , plecam in 16 Iunie si veneam acasa in 13 Septembrie.
Cam aşa vacanţe aveam şi eu, dar inventam la greu, de ajungeam aproape să cred şi eu ce scrisesem. :D
Eu am avut o imaginatie destul de bogata si imi placea sa le infloresc, de fiecare data :d Bineinteles ca am avut bunici la tara care imi ofereau inspiratie si o sumedenie de intamplari pe care cu siguranta mi-as dori sa le mai traiesc.
Niciodata nu mi’au placut compunerile de genul…Mi se pare foarte bun raspunsul acela…ce ii intreseaza pe profesori ce am facut eu vara [-(