Aseară, de cum am venit de la serviciu, l-am scos pe Bruno la plimbare. Întotdeauna aleg să ies cu câinele înainte de a mă schimba și a mânca, pentru că altfel nu mă mai simt în stare să colind în pas alert alături de Brunuțu’. Nu-i chiar ușor să te mai plimbi o jumătate de oră sau mai mult, după ce ai stat 12 ore numai în picioare și ai muncit ca un robot. La întoarcere, sora mea și Mihai mă așteptau cu niște fețe de înmormântare. M-am speriat rău, mai ales că nepotul meu a fost cam bolnav în ultimele zile.
-Avem o veste proastă: a murit “Păpușica” (hamsterul pe care îl am de un an).
-Nu se poate! am exclamat, șocată. Aseară era bine, mânca, se juca, părea ok…
-Ba da. I-am pus astăzi fructe și legume proaspete, i-am pus semințe… Nu a ieșit din fânul unde doarme, deși de obicei apare la primul zgomot, îmi spune sor-mea.
-Da, am strigat-o și eu, am ciocănit în cușcă… Nici o mișcare, completează soțul, urmărindu-mi reacția. Nici nu știam cum să îți dăm vestea…
M-am îndreptat spre locul unde țin hamsterul. Gândurile mi se învălmășeau în cap, amețindu-mă. Am deschis cușca. Am șoptit, cu teamă și cu o urmă de speranță:
-Păpușica… Puiuță mică, Păpușica, ești bine?
Hamsterul a ieșit din culcușul călduros, s-a întins, a căscat și a venit la mâna mea pentru o mângâiere, așa cum face de obicei. Nu cred că e atât de inteligent încât să își recunoască numele, dar sigur îmi știe vocea sau măcar felul delicat în care deschid cușca.
-Uite al naibii șoarece! Pe noi nu ne-a băgat în seamă, ne-a făcut să credem că e mort, și la prima chemare a ei a ieșit la lumină, au mormăit ai mei, prefăcându-se supărați, deși era clar că se bucurau pentru mine.
Nu ma mai speria! :)
M-am intristat citind titlul, dar imediat – instantaneu, as zice – m-am gandit ca nu s-a intamplat nimic rău, ca si cum as fi citit un zambet in titlul. :) Ma bucur ca al doilea meu gand a fost cel adevarat!