De când eram doar prieteni, eu şi soţul meu ne-am format un obicei, un fel de ritual de pensionari plictisiţi. În serile în care nu avem treabă şi nu suntem  foarte obosiţi, ne cumpărăm suc sau apă minerală, el alune sărate, eu fursecuri cu stafide şi ieşim la plimbare pe străzile Ploieştiului.

Dacă plecăm devreme de acasă, ne place să ajungem până în centrul oraşului, cum am făcut şi în seara când a mers Aditza cu noi, să ne bucurăm de lumini şi să ne săturăm de vorbit (oricum nu prea reuşim). După ce îi povestesc ce am mai citit pe bloguri, după ce încheiem de bârfit de discutat despre tot ce am mai aflat, începe jocul.

Apartamentele de la parter, luminate şi neprotejate de jaluzele sunt o sursă inepuizabilă de discuţii. De la felul în care unii îşi zugrăvesc şi mobilează casa, până la a ne imagina ce fel de oameni sunt, ce vârstă au, câţi copii şi în ce domeniu lucrează.

Cred că soţul meu este mai realist şi se apropie mai mult de adevăr, dar asta nu mă împiedică să debitez în continuare tot felul de idei năstruşnice, care îl fac să se prăpădească de râs. Îmi imaginez discuţiile pe care oamenii le poartă, hainele cu care ies pe stradă, mâncarea pe care o mănâncă şi cărţile pe care le citesc.

Voi cum mai staţi cu imaginaţia? Mi-aţi putea spune ce reprezintă o anumită fotografie? Haideţi să ne jucăm. Eu vă arăt gardul unei curţi, iar voi îmi spuneţi ce credeţi că se ascunde dincolo de ea- locuitorii din cartierul Malu Roşu sunt rugaţi să se abţină.

 Gata, mi-a pierit cheful de scris. Am deschis geamul şi m-am trezit cu o durere de măsea care nu vrea să cedeze, deşi i-am dat şi pastiluţe. Sper să mă lase până mâine, pentru că mă aşteaptă la Brebu, la Festivalul toamnei, zeci de sortimente de dulceaţă ce abia aşteaptă să fie degustate. Dacă nu, îi voi da Anei şi porţia mea.

Vă las cu o imagine care vorbeşte despre mine. La ora asta sunt ca o salcie plângătoare: verde la faţă din cauza durerii.