Doar tu știi cum îți trăiești viața
Cum îți trăiești viața? Ce fel de om ești? Te bucuri de ploaie așa cum te bucuri de soare? Plângi când plânge cerul? Întinzi mâna să ridici omul căzut la pământ? Sau ești genul care apasă cu talpa pe gâtul celui deja doborât? Nu ar trebui să te întreb eu toate astea. Din când în când, când te simți prea plin de tine, adresează-ți ție asemenea întrebări. Dă-ți răspunsuri sincere. Nu te va auzi decât propria ta conștiință.
Ești în viață! Dar cum trăiești această viață? Cum este tipul de om care trăiește cu adevărat? Cel care nu stă locului o clipă, care se bucură de orice întâmplare ce îi schimbă, măcar pentru o clipă, drumul vieții? Este cel ce se zbate din răsputeri să se mențină la suprafață, luptând cu valurile potrivnice? Cel ce se ascunde în sine și trăiește intens în fascinanta lume interioară, ce poate fi populată după pofta inimii?
Este viața noastră adevărată? Suntem noi oameni?
Când este viața, viață? Visăm la roz în timp ce înotăm în gri, alergăm după cai verzi în timp ce vedem stele verzi, căutăm albul pur, deși știm că nu există. Visăm la fericire, tânjim după ea, în timp ce căutăm povești de viață triste, poveștile altora. Se risipim în certuri inutile, în interpretări fără bază reală, în bănuieli epuizante, în gânduri negre ce ne acoperă cerul azuriu. Ne este viața, viață?
Gând din cuvântul viață. Gânduri ce mă macină tot mai tare de la o vreme, de când am abandonat viața de afară și am ales să trăiesc mai mult virtual. Acum simt nevoia să fug de virtual, să mă reîntorc la viața reală, pe care o iubesc așa cum este, cu bune și rele. Dacă am de ales între cele două tipuri de viață, ambele amestec de alb și negru, de curat și murdar, prefer să aleg ceea ce este palpabil.
Simt cum mă scurg din viață când peste amarul vieții reale se varsă fiere și venin din virtual. Uneori nu pot vedea pădurea de copaci. Alteori aș vrea să bag maceta în toți pomii care îmi stau în cale. Din când în când le mulțumesc că mă umbresc. Ce fel de om sunt?
A nu vedea pădurea din cauza copacilor înseamnă a te pierde în amănunte, uitând esențialul, întregul.
Cum îți trăiești viața? Ce fel de om ești?
Cat imi place fotografia
Mult mi-a placut si mie… Am ”furat-o” de pe facebook…
Speram că ai trecut de faza mâhnirii provocate de alţii în virtual. Trebuie să te gândeşti că dacă te înjură unii, ai devenit importantă…
Trecusem, sincera sa fiu, insa in aceasta seara am aflat ca pana si printre cei pe care ii consider prieteni exista oameni pe care nu as vrea sa ii am prieteni.
Din păcate niciodată viața nu este pură, doar alb, mereu vom avea amestec de alb și negru, mereu vom căuta frumusețea și niciodată nu vom fi siguri de am găsit-o sau ba! Rămâne permanentă doar căutarea.
Chiar si cand vom fi siguri ca am gasit frumusetea dorita, ochii ni se vor indrepta spre ceva mai frumos, pentru ca asa suntem setati, sa ne dorim mereu ceea ce nu avem…
Putem să ne dorim orice, dar de obținut vom obține? Eu nu cred. Cred că obținem ceea ce merităm, ceea ce se potrivește cu felul nostru de a fi! Obținem lucruri pentru care muncim, pentru care luptăm!
În rest, rămân dorințe neîmplinite, simple vise,…
Uneori nu putem obtine nici macar daca ne dorim din tot sufletul si depunem eforturi in acest sens… Si ne raman sperantele inchise in sticle, dupa cum spuneam la o editie trecuta a Gandului din cuvant.
Te regăsesc cu un pesimism pe care nu-l știam ca fiindu-ți specific! Văd că și speranțele le introduci în sticle, precum mesajele de pe o insulă pustie, în așteptarea unui “cineva” care să le descopere și să le elibereze, doar-doar se vor împlini!
Eu îmi las speranțele libere, chiar daca nimeni nu mă va ajuta să le duc la împlinire! Îmi pare mult mai corect așa!
Sincera sa fiu, pana si eu sunt uimita de puterea cu care ma loveste pesimismul in ultimul timp. inca nu am invatat cum sa il contracarez… Dar se va intampla intr-o zi, si atunci voi elibera toate sperantele si voi zambi iar…
Imi pare tare rau, se pare ca iar te-a suparat cineva care nu-si poate vedea strict de treaba lui.
E o vorba din batrani “cainii latra, caravana trece” deci ignore si gata ;)
Pictura e superba si se potriveste de minune in context. Pup!
Dureros este faptul ca nu stiu cine este persoana, deci nu pot da ignor. Probabil maine ii voi zambi inocenta… :(
Bine faci! Lumea privită în ochi aduce dureri mai mici. Succes!
Am inceput inca de ieri si am de gand sa ma rup tot mai tare… Merci! :*
Ai dreptate, Vienela, că petrecem prea mult timp în virtual. Mi-am amintit de un articol superb pe care l-ai scris prin decembrie, în care i te adresai lui Ionuţ. Să sperăm că măcar copiii noştri nu vor deveni atât dependenţi, deşi la ei, pericolul este şi mai mare. Cred că dacă am izbuti să ne mai dezlipim puţin de virtual, nici supărările de acolo nu ar mai avea atâta importanţă.
Din pacate, pentru tineri este chiar mai greu, pentru ca ei s-au nascut cu degetele pe tastatura… Rar, tot mai rar aud de copii care nu sunt interesati de virtual… :(
Fiecare din noi îşi găseşte supape cu ajutorul cărora îşi asigură un echilibru. Apoi, lumea asta virtuala in care ne miscăm, blogosfera, nu este o lume banală si captivă. Este o lume în care fiecare aduce ceva bun, o lume care interacţionează şi cu realul, o lume îin care intrăm şi iesim când vrem. Nu suntem nişte captivi. Micile noastre “scrieri” îşi trag seva din lumea reală. Un echilibru între ele asigură “hrana spirituală” necesară…
Mult timp am crezut la fel, Adrian. Incet, incet, m-am izbit de oameni care nu dau in virtual ceea ce au mai frumos in ei… De acolo dezamagirile mele si dorinta de a sta departe, de a privi in ochi omul cand vorbesc…
Ai dreptul şi poţi să fii selectivă! Apoi, dacă ţii neapărat pot să îmi pozez ochii şi să îţi trimit poza! Ce zici? :)
Nu-i ironic ca pe blogul tău, care are un nume atât de frumos și optimist, definiția vieții să fie umbrită de pesimism? A venit la momentul nepotrivit, cred eu.
Alege palpabilul, măcar știi o treabă! :)
La asta ma gandeam in timp ce scriam articolul… Ceva nu se lega… Astazi, ca m-am calmat putin, pot spune si eu ca a sosit intr-un moment nepotrivit acest cuvant… Uite ce am scris intr-o alta zi, cand imi era bine… http://vienela.ro/clipe-efemere-de-emotie-intensa/
De unde atâta venin și fiere cu o fotografie atât de frumos scurgătoare și lavabilă ca vopseaua erotică?…
Nu e venin si fiere, ci doar aproapierea de oameni nepotriviti, e durerea de a descoperi ca si in virtual sunt persoane care te ataca, desi nu le-ai facut nimic… Sunt multe dureri adunate manunchi, dar nu vreau sa vorbesc despre ele, cand rana este inca deschisa.
Reîntoarcerea în lumea reală e un câștig. :)
Pacat ca nu imi amintesc mai des… :)